expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

joi, aprilie 9

Tu câte stele ai?




La un infinit de întrebări am să caut tot atâtea răspunsuri. Și-atunci când am să le aflu, voi crea o galaxie. O galaxie doar a mea, în care am să-mi atârn amintirile sub formă de stele, împiedicându-le să se stingă în timpul zilei. Am să mă plimb printre ele, strigându-le pe numele ce le-am pus cât încă eram pământeană. Voi avea propriul meu cer, și-am să-l fac mai albastru ca cel ce mi se plimbă vara pe deasupra creștetului. Când are să fie ploaie, mă voi clăti de sarea ce-am adunat-o o viață, pusă conștientă într-o mare. Voi culege și voi inhala flori de primăvară, și-abia atunci am să aflu ce-i parfumul. Am să ți-l aflu și pe-al tău, atunci când am să-mi trimit inima la război, ducând-o în brațe la mama ce avea să mi-o ungă cu alifii. 

În ceas târziu am să-nțeleg iubirea, și-n ceas târziu am să-mi lepăd sufletul mizer. 
Nestingherit va fi drumul meu către cer și-ntortocheat pân' la a mea galaxie..


A.
"S-ar fi spus să cerul şi stelele se oglindesc pe pământ, ca într-o apă. Erau licurici, erau firimituri ca de sidef, diamante sau numai bucăţele de sticlă, sau poate stelele care cădeau se prefăceau în licurici şi în pietre scumpe?

Şopteau gâzele între ele, sau foşneau frunzele?

Oare aşa era zumzetul, viaţa, taina pământului noaptea?

M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau, trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul  iubire şi, o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…“

vineri, ianuarie 16

Când N(oi) tinde la infinit.




Stăteam pe pieptu-i și îi număram bătăile inimii, pierzând de fiecare dată și ritmul, și numărătoarea. Eram doar noi și un cer din ale cărui stele gustasem cu puțin timp în urmă. Mi se juca în păr firesc și natural, cum doar un bărbat o poate face. Știam că mi-e acasă. Știusem de când îi cuprinsesem pentru prima dată sufletul în ochi, doar că negasem cu încăpățânarea ce mi-e caracteristică, că nu-i așa. Mi-a spus că era conștient că avea să mă întâlnească cândva, doar că nu știuse, niciodată concret, când. M-a lăsat goală. De cuvinte și sentimente. Și mi-a iubit sufletul, admirându-mi cicatricile războaielor prin care îl târâsem. Încercasem în zadar să îl îndepărtez - îmi era frică că are să-mi vadă urmele rănilor și să plece, așa cum au mai făcut mulți înaintea lui. Pe când el, a rămas, stăruind asupra granițelor, limitelor și obstacolelor puse de sufletul meu în apărarea lui naivă față de oameni.

L-am întrebat ce a simțit atunci, atunci când i-am pus pentru prima oară suflet pe buze. 
”Că nu va fi ultima oară.”



A.

”Înțelegeam acum că ceea ce mi-a lipsit întotdeauna și ceea ce am căutat a fost mâna asta pe umărul meu și sentimentul că-i pentru totdeauna.”

vineri, noiembrie 28

Când zbori, ia-mă cu tine.



    Nu-mi place toamna. Nu mi-a plăcut niciodată. E tristă. Fascinantă, dar tristă. Cu fiecare frunză pe care o omoară în mod tacit, simt o nevoie acută de a-mi revendica zâmbetele pe care le-am dăruit unei surori de-ale ei. Mi-e dor (mereu) de vară...incontrolabil dor! Nimic nu e ca vara - nici marea, nici cerul.
    Tu mi-ești. M-ai găsit într-o zi caldă, cu un cer senin și-un aer sărat de o mare străină. Zbuciumat îmi era sufletul atunci, domolit pe alocuri de valuri presărate în amiezile zilelor de acolo. Cred că acolo (departe) și atunci (târziu) mă oprisem din fugă. Mărturisesc că obosisem - e firesc, uman. N-am căutat să te găsesc, dar m-ai privit și am înțeles că de fapt, o făcusem, doar că involuntar. M-ai privit tu - un străin frumos - și mi-ai epurat (inconștient) sufletul cu dorințe însetate și speranțe infinite.

Rămâi cu mine să-mi șoptești aceleași valuri,
să zbori sub același cer pe care-mi întind privirea în fiecare seară înainte de a-ți veghea somnul,
să  cânți sonata asta până obosești 
și după ce tragi aer în piept 
să o cânți din nou, 
la nesfârșit, 
că-i tare frumoasă 
Și-mi place.



A.
„Ne-am contopit în cap și-n gesturi, am vorbit despre război și resturi.”

joi, octombrie 16

Omul vitruvian







Tu ești om, eu doar un suflet. Îmi place să cred că te-am lăsat să mă cunoști, câtuși de puțin, căci n-ai fost decât un alt trecător. Te-am pus să pleci la fel cum ai venit - repede și de nicăieri. 
Mi-ai spus că vrei să mai rămâi, că sunt echilibrul tău. Ți-am răspuns că echilibrul e artă și arta e echilibru, iar eu nu sunt niciuna din ele. 



 ”Dintre sutele de pași care au bătut drumul nocturn de la patul tău în bucătărie și înapoi, i-ai mai recunoaște pe ai mei, apăsați și stângaci?”
A.

duminică, august 10

De vorbă cu marea.



     Sunt alt om. Mă privesc în oglindă și îmi spun „m-am schimbat”. Am aceiași ochi triști și același zâmbet șters, dar, cu toate acestea, nu mai sunt nici pe departe cine obișnuiam să fiu. Mi-am dat seama, aici, la mare, când m-am dus într-o seară să îi vorbesc. Am întrebat-o, cum fac de fiecare dată, ”De ce?”. Mi-a spus că era nevoie. Cică de fiecare dată când m-am întors la ea am venit „altfel”. Că „altfel” voi veni și vara viitoare, și peste două veri. Pentru că trebuie să cresc - mi-a spus, jucându-mi-se în păr cu briza ușoară și sărată. Am simțit schimbarea în momentul în care nu i-am mai cerut să mi te găsească. Când m-a întrebat pe cine caut, i-am spus că „pe mine”. Mi-a zâmbit printr-un val pe care mi l-a spart la baza picioarelor, spunându-mi că sunt pe drumul cel bun. Am plecat împăcată de acolo. 

  Călcând cât mai ușor pe nisipul ud, cu părul vâlvoi și gust de sare pe buzele crăpate, mi-am luat adio de la ea, spunându-i că la vară am să vin mai liniștită ca anul acesta. 
Am zâmbit trist, așa îi spun în fiecare an, așa i-am spus mereu.  

„Trăiește frumos.”
A.

duminică, iunie 22

Răspunsurile unor întrebări moarte.






Am fost întrebată, cândva, ce caut în viaţă şi ce doresc să îmi ofere aceasta. N-am ştiut să răspund. M-am limitat în a-i zâmbi trist respectivului, spunându-i, cu regret, un banal "Nu ştiu." M-a etichetat atunci ca fiind visătoare, aeriană şi mi-a spus că trebuie să încetez să mai caut perfectul într-o lume imperfectă. M-am făcut că nu-l înţeleg - îmi amintesc foarte bine cum învârteam nervos de pai, lăsându-i impresia că ar fi un tic de al meu - când, de fapt, întrebările pe care mi le adresase mă bulversaseră într-un mod absurd. 

Mi-am dorit să-mi răspund mult timp la cele mai de sus, până de curând, când, am realizat că trebuie să încetez în a căuta răspunsuri vii pentru nişte întrebări care au murit demult. Le-am lăsat, aşadar, să moară şi pe ele, în mine şi în locul în care au luat naştere. Mi-am păstrat, însă, locuri goale în suflet, pentru orice eventualitate - probabil că încă sper la nişte întrebări fără moarte - şi am îngropat, împăcată, amintirile oamenilor trecători din viaţa mea. Le-am acceptat plecarea şi am închis eu uşa în urma lor, ca să nu le permit să-mi devină pasageri. Cu un singur regret am rămas în ceea ce îi priveşte. N-am apucat să le spun niciodată (am concluzionat că ori nu mi s-a oferit ocazia, ori nu şi-a mai avut rostul) că ar fi putut să-şi anunţe plecarea din sufletul meu. 

Nu i-aş fi impiedicat, ci le-aş fi impărtăşit un simplu sfat asemeni unui personaj tare drag mie: 
"De ce să fugiţi, frăţioare? Încet nu puteţi să mergeţi?"



"Văd enorm şi simt monstruos."
A.



joi, mai 15

Jocul cuvintelor.





Ceea ce am văzut la tine:

Ochi bântuiţi,
bântuirilie remuşcărilor, 
remuşcările amintirilor, 
amintiri imposibil de uitat,
uitări forţate, 
forţări de zâmbet, 
zâmbete false, 
falsitatea cuvintelor, 
cuvinte reproşate,
reproşurile momentelor,
momente blestemate, 
blestemele sufletului,
suflet nestăpânit, 
nestăpânirea gândurilor, 
gânduri haotice. 


A.
"Care e povestea ta?"

joi, aprilie 10

Lacrimi în cer.


Dintre o mare de oameni, azi am rugat cerul să îmi plângă sufletul rătăcit. Mi s-a părut că el poate înţelege cel mai bine durerea unei pierderi, asta pentru că în fiecare zi alege moartea soarelui în schimbul lunii, şi invers. M-a întrebat la plecare dacă am uitat poveştile cu stele. I-am spus că nu, le ştiu pe de rost. Mi le-a născocit chiar el în zile lungi de vară, când îmi era călăuză printre gânduri. M-a vegheat în multe nopţi când refuzam somnul şi m-a implorat să îl primesc în suflet - dacă nu pentru odihnă, măcar pentru vise. M-a plimbat pe nori, făcându-mă să mă îndrăgostesc de unii dintre ei. Nu contest, m-a avertizat că sunt iluzii şi că se vor risipi la primul oftat al lui, dar nu am vrut sub nicio formă să îl cred.

Şi când am aflat că Cerul oftează, am ştiut în sinea mea că are şi lacrimi. 
Aşa că i-am spus lui să plângă pentru mine. 
Şi (ne-)a plâns.   

A.
"Câtă durere încape într-o lacrimă?"


luni, aprilie 7

Goana imperfecţiunilor.





Îţi ştiu toate aluniţele. Cu luna martor, le-am trasat conturul într-o noapte sufocantă a unei veri de lângă mare. M-am oprit la fiecare în parte şi le-am admirat, iar celor care mi-au tăiat răsuflarea, le-am pus nume de stele. Mi-a părut familiară forma spatelui tău, cu răsuflarea greoaie pe care o simţeam una cu a mea. Mi-au mărturisit amintirile că ţi-am dat viaţă curbelor în acea noapte în care m-am decis să ţi le caut şi să ţi le găsesc. Îmi amintesc şi acum că cerul stelelor mele născute din frenezia iubirii pe care ţi-o purtam, mi-au fost propriile-ţi buze. Mari, cărnoase, inegal conturate, imperfect de perfecte. Erai sculptat frumos. 

Am iubit imperfecţiunile oamenilor care mi-au luat o parte din suflet. Şi încă o fac.
Tu ai fost unul dintre ei. 

A.
"În final, dintr-un univers de întrebări, va cutremura pământul numai una: "Cum ar fi fost dacă?"

joi, aprilie 3

Băiatul cu vioară.




Am iubit cândva un băiat cu vioară. L-am iubit atât de mult, încât îl făcusem parte din mine. Când a plecat, nu am avut cuvinte să îi mai spun ceva. I-am lăsat în schimb ceea ce îmi luase cu bună ştiinţă însoţite de câteva regrete şi neajunsuri. Mi-am îngropat de atunci cuvintele multe şi nespuse şi le-am pus o cruce. Ceva din mine a murit acolo, în acel loc şi o dată cu ele, a murit şi amintirea lui. De atunci nu am mai vrut să aud vreo vioară. Simţeam că toate îmi cântă mie, dorind cu ardoare ca fiecare parte din mine să ţipe. Am tăcut mereu când ascultam. Nu plângeam, lacrimile mi se prelinseseră pe cruce până la epuizare, făcându-mă să sângerez pe interior. Nu pot explica sângerarea. Am avut-o atunci când l-am întâlnit pe el după multă vreme, când am văzut-o pe ea şi desigur, când am auzit vioara. L-am privit tăcută, nu-mi mai plăcea să vorbesc. Mă schimbasem mult de când mă oprisem din a-l mai iubi. Nu era o schimbare majoră, dar era suficientă cât să pot recunoaşte că îmi făcuse un bine când plecase. Nu îmi era dor de el, dar îmi era de nopţile vegheate de vioară. Atât de mult învăţasem să îi iubesc pasiunea, încât devenisem una cu ea.

Am mai auzit vioara de-a lungul vremii şi n-am mai plâns, nici n-am sângerat. Am zâmbit în amintirea ei, am împreunat trei degete pentru acea cruce şi mi-am continuat grăbită drumul. 
Băiatul? Un simplu străin cu amintiri. 

A.
"Poţi pierde numai lucrurile de care te agăţi."

miercuri, martie 26

4:24 şi un vis.





Cu un scop, aşa se-ntâmplă toate. Şi-mi doresc de multe ori să mi-l pot explica. Logic, raţional, căci nu mai simt nimic de la un timp. E mai bine să te doară decât să fie gol, cum e la mine. Surâsul şi ochii vii izvorăsc din singura lumină pe care au găsit-o - a soarelui. Îmi zic că dacă nu era primăvară, n-aş fi făcut faţă. Şi mă mint. Aş fi făcut oricum. Am puterea în mine, vine, tocmai, din gol.

Nu am o definiţie pentru dor, dar îmi lipseşti în fiecare zi, chiar şi atunci când nu-mi doresc să o faci; când nu-mi doresc să-mi lipsească verdele ochilor tăi spălaţi de soare şi zâmbetul larg. Cu atât mai mult, tu, întreg.

Cu toate astea, nu am să te caut. Nu vreau să te mai caut în niciun loc, în niciun mesaj, în niciun zâmbet, în niciun străin, în niciun vers şi în nicio amintire. Nu mai vreau pentru că nu mai am putere. Te-am găsit, însă - fără să te caut. Nu-mi pot explica nici acum. 
4:24. O oră, o noapte, un vis şi nişte cuvinte.

A.
"Am urât cuvintele şi le-am iubit; şi sper că le-am orânduit bine."

vineri, martie 14

Fum căzut.






"Oamenii se schimbă", şi-a spus într-o seară târzie de primăvară. Dans la dans cu gândurile, începea încet să le pună în ordine. În noaptea aceea era singură şi, deşi, se zăreau în acea obscuritate dureroasă urmele celor două lacrimi vărsate cu puţin timp în urmă, acum zâmbea. Avea un viitor frumos în faţă, pentru care muncise de când se ştia. Nu voia să se gândească prea mult la el. O făcuse demult şi constatase că tot viitorul era constituit din nişte iluzii. Existau sanşe să nu se îndeplinească niciodată, învăţând în acea noapte să accepte şi asta. Încă îl iubea. Diferenţa era acum că se iubea şi pe ea. Lăsase garda jos, uşa deschisă - ca cei care doreau să vină şi să plece să o poată facă oricând. Se împăcase cu ea şi plânsese doar pentru că îşi dăduse seama că îi luase prea mult timp ca să o facă. O să lupte în continuare pentru ceea ce îşi doreşte, doar că va accepta, în caz de eşec, pierderea. Ştia mai multe decât lăsa să se vadă, iar acum câteva zile tot ce îi spusese fu: "În caz că nu voi mai fi eu cea care îţi va sta alături, sper doar ca ele să te poată iubi mai mult decât am făcut-o eu."
Deci, acceptase. Un final, o continuare, un alt drum sau aceeaşi cale. 
A. 
"Când stai în tren şi pleacă trenul vecin, 
de ce ai impresia că ai plecat tu?"

sâmbătă, februarie 15

Scrisoarea unui “Valentin” trist







Sperând că ai să citeşti, îţi mărturisesc că nu cred în sărbătoarea care îmi poartă numele, tolerându-i mai degrabă superficialitatea. Îmi place atât de mult să mă mint că oamenii au învăţat să (se) iubească, încât ajung uneori să mă cred. Când constat adevărul, care, apropo, vine în porţii reduse şi în intervale diferite de timp, îmi repet întrebarea obsedantă „Atunci pe mine de ce mă mai sărbătoresc?”.  

Şi-mi răspund mereu

„Degeaba”.

duminică, ianuarie 26

Poezie la cafea.


Uite cum facem:
ne vom întâlni şi ne vom îndrăgosti,
eu îţi voi da tot, iar tu vei primi;
voi primi şi eu la rândul meu.
La un moment dat,
nu o să mai meargă
şi ne vom despărţi.
Tu o vei lua pe drumul tău,
la fel şi eu.
Vom întâlni un altul,
o alta.
Şi vom iubi;
altfel, cu altă intensitate.
Vom avea copii;
eu doi, tu tot doi,
aşa cum ne spuneam mereu.
Doar ca separat-
îi vom creşte şi îi vom iubi
ca pe ochii din cap.
Ne vom dărui lor
şi ne vom jertfi pentru ei,
aşa cum ne-am dat la schimb
propria iubire.
Îţi vei aminti din când în când
de mine.
La fel şi eu;
si va durea.
Ne vom privi proprioi copii
şi când vom realiza că nu-ţi seamănă
şi nu-mi seamănă,
va durea înzecit.
Atunci vom păcătui;
ne vom lepăda de păcat târziu,
în ceas de moarte.
Ne vom vizita atunci,
în ultima clipă.
Şi când ne vom privi,
vom şti că nu ne-a fost dat.


Ne vom ruga să ni se permită consumarea iubirii noastre în ceruri, 
pentru că pe pământ soarta nu a fost de partea noastră.

A.

"Nu cred că iubim o singură dată în viaţă, deşi mi-aş dori nebuneşte să fie aşa. Cred în iubiri care se nasc şi cresc vălvătaie şi accept implacabil că uneori ne moare dragostea. Ştiu că există poveşti zvârcolite care vin, se duc şi apoi se întorc, mai vii, mai acute, mai pline de ţipăt dulce şi de dor. Şi ştiu că există vorbe, amintiri, gusturi de care nu ne vom dezice niciodată."

marți, decembrie 17

Refuz.



Ce-ţi rămâne de făcut când pentru cineva nu mai "eşti" ci devii "ai fost"? Şi ce-ţi rămâne de zis atunci când te simţi gol, pustiit? E o vorbă pe la noi "Să te ferească Dumnezeu de ura celui care te-a iubit". 
Mă întreb, poate exista un blestem mai crunt de atât? 
Mă bântuie...

A.

duminică, decembrie 15

Trilogia decăderii.




Eu nu pot să te ridic şi nu încerc nici măcar să o fac. La ce bun? Ai căzut demult şi n-ai simţit durere. Ţi-a plăcut în flăcări. Nu te-au ars, din contră, ţi-au încălzit sufletul blestemat. Căci ai demoni în tine care s-au împletit armonios cu îngerii bătrâni şi înţelepţi. Ai crezut că prin cunoaştere te vei regăsi pe tine, dar n-ai înţeles, fiinţă naivă, că doar iubind ai să pricepi. Ţi-a fost greşită percepţia. Asupra ta, a lui şi a întregii lumi. N-ai ştiut să îţi măsori orizonturile şi n-ai putut înţelege niciodată infinitatea lor. Bolnavă ţi-e mintea, nu sufletul. Sufletul e împăcat cu trupul flămând. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că exişti. E ultima ta salvare. El îţi va dezpleti demonii instalaţi comod în sufletu-ţi pângărit.


Păgâno, ia aminte la vorbele mele şi crede în ele cu îndârjire. 
Altă cale n-ai. Eşti, doar, în cădere.

Post-desprindere




Nu ţi-am cerut stelele
căci cerul e liber
şi aparţine oricui doreşte să-l iubească-
Te-am iubit întreg, orbeşte
şi am crezut în tine
cu o naivitate copilărească-
N-am ieşit sfârşită
un pic şifonată
dar ştii şi tu ca orice cută se poate călca
dacă ai răbdare-
Şi m-am desprins
încet, alene,
atât de delicat
ca tu să nu observi-
Te pierd şi te-am pierdut- mi-am spus,
când am plecat lăsând în spate
o privire buimacă
şi un prag de piatră
pe care paşii nu-mi vor mai călca
Vreodată.

marți, decembrie 3

Străini.




Nu te cunosc, îi spuse. Mi-eşti grozav de străin. Şi străinii mint. N-am mai avut timp de adevăruri care trebuiau dezvăluite. Ştii prea bine că timpul nu e nelimitat. Ai un suflet bun, pe care însă nu-l pot pricepe. Şi n-am să o fac vreodată. Am greşit, căci te-am iubit mai presus de mine. Mi-a plăcut să te iubesc, dar n-am putut niciodată să-mi spun concret de ce am făcut-o. A fost totul un mister. Şi cum ştii prea bine, orice mister dispare la un moment dat. Aşa cum am să o fac şi eu, asemenea lor. Lor despre care nu ţi-am cerut niciodată să îmi povesteşti, dar am sperat că o vei face cândva. N-ai înţeles că-s femeie. Şi femeile-s tare curioase. Oferă libertate, dar vor să ştie tot. Aşa suntem noi, nu mă poţi învinui numai pe mine. Alt material, alt suflet, altă gândire. Profunde. Parcă prea profunde, dacă îmi permiţi să adaug. Am vorbit destul, nu? După ceas, nu mă încadrez nici măcar în sfertul academic. Mă vor certa iar. N-ar fi prima dată. Mai am puţin de îndurat, ţi-o zic sincer şi trebuie să mă crezi. Nu uita însă că nu eşti obligat să o faci. Ţi-am spus şi la început, mi-eşti străin. Te pot minţi uşor. Nu mă cunoşti şi nu ai să o faci vreodată.
O zi bună şi revederea fie cu noi! încheie în grabă luându-şi cafeaua şi grăbind brusc pasul în direcţia opusă.

A.

vineri, noiembrie 22

Sfârşit glorios.






Mă sperie că timpul fuge şi că eu nu pot ţine pasul cu el. Încerc şi alerg zilnic cât pot, dar nu reuşesc să îl prind din urmă. Mi-e frică că într-o zi am să obosesc atât de tare, încât mă voi opri; pierzându-i astfel paşii. Atunci când se va întâmpla, pe cui am să-i urmez? Mereu am crezut în importanţa drumului mai mult decât a destinaţiei. Am sperat însă, în tăcere, la o călătorie fabuloasă şi un sfârşit memorabil. De asta am iubit viaţa care mi s-a dat şi de aceea am trăit-o gustând din aproape tot ce mi-a oferit. Conştientizam existenţa unui sfârşit. Glorios sau nu, era acolo şi mă aştepta răbdător. 


"Numai timpul nu-şi pierde timpul."
A.

miercuri, noiembrie 13

Zbor de Luceafăr.



Am să-ţi dau drumul. Şi-ai să zbori. N-am să mă ating de aripile tale. Am să le tai numai pe ale mele. Aşa, nu te voi ajunge din urmă. Căci tu eşti Luceafăr, iar ale tale orizonturi îmi sunt chiar şi până acum necunoscute. Să zbori, dragule. Şi să nu te uiţi în spate. Să te înalţi glorios şi să mă laşi să cad agonizând în adâncuri. Să-ţi înalţi aripile departe, până unde poţi să atingi luna cu sărutările pe care obişnuiam să le primesc eu. Să-i spui soarelui că-l iubesc şi-l preţuiesc cel mai mult acum când a fugit. Să fugi şi tu cu el. Să cunoşti meleaguri pe care eu mi-am permis numai să le visez cu propria-mi minte. Să le povesteşti stelelor despre ele. Când va cădea una, voi fugi la ea şi-mi va spune şi mie povestea ta.


"Fugind de fericire de frică să n-o pierzi."
A.


sâmbătă, noiembrie 9

Mărturisire.




Mereu am iubit bărbatul care era şi copilul de care mă îndrăgostisem. În fiecare zi altul. Reuşise într-un fel sau altul să mă captiveze şi să-mi menţină atenţia vie. Era greu, căci mă plictiseam tare repede de bărbaţi. Asta pentru că învăţasem cu timpul să îi anticipez. La el îmi era imposibil. Îl citeam rar, greoi, cu multe eforturi. Avea ziduri imense la care trebuia să ajung, iar eu nu am fost niciodată bună la căţărat. Pe-ale lui, însă, m-am încăpăţânat să le urc. Ştiam că îl voi iubi din suflet şi pentru totdeauna. Era special, diferit, ciudat. Da, avea un suflet ciudat. Straniu. Un suflet nestăpânit. Şi gânduri. Multe, multe gânduri. Nu le putea face faţă. Uneori ceda, îl simţeam. Tăceam. Tăceam pentru că îl înţelegeam mereu, chiar şi atunci când nu trebuia. Tăceam pentru că strângerea lui de mână îmi spunea mie mai multe decât mi-ar fi zis o multitudine de cuvinte. Şi-l admiram. Era puternic, loial, pasionat, ataşat. Cu bun gust. Făcea multe lucruri într-o manieră educată. Eram mândră de el.

Îi spuneam rar multe din acestea. Aşa cum el avea pretenţia ca eu să ştiu, aşa speram şi eu ca el să fie cunoscător de ele.


"Doamne! cât de mult mi-am iubit libertatea cândva, înainte de a te iubi mai mult decât pe ea."
A.

miercuri, august 28

Prin ochi străini.

   



    A iubit mereu marea. Îmi spunea că face dragoste cu ea în fiecare vară. A iubit-o aşa, din suflet. Se hrănea din zile cu soare pentru că iarna "o înfometa" amarnic. Era ciudat pentru că iubea în acelaşi timp şi ploaia. Simţea că se spală de păcate, mi-a mărturisit. De aia o admiram. Pentru că vedea şi trăia cu adevărat, spera neîncetat şi se bucura nemăsurabil. Plantase câte o parte din ea peste tot unde fusese crezând cu tărie că va ajunge cândva să vadă răsadurile. Doamne, dar în câte nu credea! O lume mai bună, o speranţă vie, un dans etern. Se născuse pentru a trăi şi când avea ocazia încerca să le proiecteze şi celorlalţi "lumea ei". Vedea schimbare acesteia în ea şi nu renunţase vreodată să o facă.



                                                                                       "Dacă aş vrea undeva acum ar fi la mare. Şi vara trecută şi iarna viitoare."
E.

joi, iulie 25

Cuvinte.





"Dar, după mine, trupul tău dezgolit trebuie să aparţină numai celui care îţi iubeşte sufletul dezgolit."



Charlie Chaplin, Scrisoare către fiica sa

duminică, iunie 30

Să curgă dor.




Sufletul meu ştie, ştie şi al tău, că au fost despărţite  fără voia lor. Sunt povară grea pentru fiecare dintre noi. Pe-al meu nu mi-l pot stăpâni. E peste puterile mele. De aceea l-am îngropat. Nu-i spun 'adio' cum nu şi-au spus nici ele, nici noi, la despărţire. 'Adio' înseamnă etern. Aşa, poate, deşi nu am să te caut; nu pentru că nu aş ştii unde să te găsesc, ci pentru că nu vrei să o fac; ne-om mai întâlni Suflet Rătăcit. Probabil îţi voi trimite veşti cu gândul, e rapid şi sigur, asumându-mi riscul că informaţia se poate pierde pe parcursul călătoriei. Poate iubirea mea pentru tine se va diviniza, iar trupurile noastre voi fi ofrandă adusă amintirilor. Regret, însă, sărutul. Îmi ard buzele de dor şi le muşc cu credința că sângele va topi pe ele iluzii dulci. Sunt crude, ştiu, dar hrănesc speranţă.

"Uneori, îmi lipseşti."
A.

luni, iunie 17

Gol.


Spune-mi, oare ce mi-a mai rămas? Câte mai am de pierdut ca să realizez că ceea ce am rătăcit până acum, va durea şi va deveni înzecit în viitor?

A.

Cât de incapabili suntem să redăm, chiar atunci, substanţa unei bucurii sau unei dureri prea mari. Am ajuns să cred că pentru aceasta numai memoria, numai distanţa le pot da viaţă.


marți, mai 28

Ştii?


Ştii ce am făcut? Am pus suflet. E cel mai curajos lucru pe care omul îl poate face pe tot parcursul vieţii, să pună suflet. Am citit priviri şi am înţeles din gesturi şi cuvinte mai mult decât mi-aş fi dorit. Pe asta o consider boală. Da, chiar boală. Nu poţi scăpa de ea odată ce ai cunoscut-o. Te bântuie. Să ştii că poţi citi şi alte suflete decât cele din cărţi te lasă uneori cu impresia că dispui de o putere. Nu e putere, e boală, îţi spun eu.

M-am crezut atotputernică până am conştientizat că singurul în acest drept e Dumnezeu. De fapt, greşeala mea nu a fost decât că m-am încăpăţânat să fiu căpitan. Ce naivă, îmi zic şi acum, ce naivă să cred că pot naviga pe mare oriunde-mi pofteşte setea de cunoaştere. Un lucru am omis atunci şi mi-l repet şi acum, că marea e schimbătoare ca vremea şi că ea are ceva ce eu nu am, curenţi.  Unde mă duc nu ştiu, dar nu mai am de gând nici măcar să nutresc în a afla răspunsul.

Uite, recunosc, deci, că am greşit. A doua oară n-am să o mai spun. Doare destul oricum. Am crezut că merit să primesc la fel de mult pe cât consider că dăruiesc şi aici am pierdut. Vezi tu? Ocupată fiind de aceste banalităţi, până la urmă asta sunt, nişte banalităţi născocite de mintea care nu oboseşte niciodată, am pierdut esenţialul. Cum arăta, nu ştiu să îţi spun. Am o memorie vizuală excelentă, dar pe el nu am fost în stare să îl recunosc. De aia nu l-am căutat, pentru că nu am ştiut unde.  Hai să recunoaştem că s-a putut mai bine şi că o dată cu pierderea lui, ne-am rătăcit şi noi. Aş porni în căutarea ta dacă aş ştii de unde să încep. Drumurile, însă, sunt multe şi întortochate, iar pe mine nu mă duc paşii decât pe cele mai dificile dintre ele. Poate nu sunt paşii care mă duc, poate eu fac asta cu propria-mi voinţă, crezând cu naivitate că am să depăşesc toate obstacalele pe care le voi întâlni. Mă-nţelegi?

Ştii ce am auzit? Promisiuni. Ştii ce am văzut? Speranţă. Şi ştii  ce am întâlnit o dată cu tine? Iubire adevărată.

Spune-mi tu, oare poate exista ceva mai frumos de atât în această lume pe cât de frumoasă, pe-atât de crudă?

A.

"Azi cerul  mi-a părut mai departe de mine decât deobicei.  Mi-am ridicat privirea şi nu-mi venea să-mi cred ochilor de  atâta distanţă."

luni, aprilie 8

Pe furiş.




Îl privea în aşa fel încât cine ar fi trecut pe acolo şi ar fi zărit-o, ar fi catalogat-o, fără drept de apel, ca fiind senilă. Nu avea timp acum să se gândească la asta. Nu o interesa câtuşi de puţin. Atenţia îi era limitată, dar întinsă în acelaşi timp la maxim.

Nu o observase, asta pentru că gesturile lui păreau prea naturale şi involuntare. O ştia plecată, cu treburi prin oraş şi estimând timpul de când plecase şi cât trecuse de atunci, o bănuia acum într-o librărie, afundată cu nasul într-o carte care o atrăsese doar stând cuminte în sectorul de "beletristică".

De fapt şi de drept, făcuse şi asta, doar că în ziua aia nu o atrăsese nicio carte în mod deosebit. Se gândise să îi facă o surpriză şi să ajungă acasă înainte ca el să se trezească. Se trezisese, dar oboseala care pusese stăpânire pe el de când se angajase, îl împiedicase în acea dimineaţă însorită de aprilie să o audă venind. Se ascunsese după peretele care despărţea camera de hol, stând  ghemuită cu respiraţia între-tăiată. Se simţea ca la "faţa-ascunselea", doar ca miza era mai mare acum ca niciodată. De când îşi dorea ea să îl privească fără ca el să ştie şi de câte ori eşuase lamentabil...

Îl privi cum se ridică somnoros din pat şi îşi trecu din obişnuiţă mâna prin păr, cum pipăi locul de lângă ca să vadă dacă ea e sau nu acolo şi cum oftă copilăreşte când constatase că locul e gol, cum se ridică greoi şi se îndreptă spre geam unde se opri preţ de câteva minute privind spre cer. Ce făcea şi la ce se gândea, doar el ştia, căci ei îi era imposibil să-i pătrundă multitudinea de gânduri. Asta o fascina cu adevărat. Faptul că existau oameni care aveau cel puţin la fel de multe gânduri ca ea. Pe ea nu o înfricoşa constatarea asta pentru că învaţase întru-un fel sau altul să le controleze. Nu se putea gândi decât ce îi trecea lui prin cap în momentele acelea când îşi lua tălpăşiţa şi fugea în lumea lui, lăsând-ui ei doar un copil cu privirea absentă.

Îl considera un specimen interesant. Se îndrăgostise de mintea lui şi de când îşi recunoscuse asta, ştia deja că era prea târziu şi că îl iubea. Îl iubea din suflet, cum doar o inimă de femeie poate iubi şi nu-şi putea imagina ziua în care va înceta să o facă. Pentru ea lupta se sfârşise demult şi inima o luase la goană nebună.

Şi trezindu-se din avalanşa de gânduri care puseseră stăpânire pe ea, deschise ochii în adevăratul sens al cuvântului şi îl văzu privind-o. Zâmbi roşind toată. Se simţea ca un copil prins de mama că a mâncat o bomboană înainte de masă.

Of, tocmai ce spusese că învăţase să le controleze şi tocmai ce sperase că putea sta să-l observe mai mult de zece minute.

O să rămână trează cândva şi o să-l privească dormind. Poate mâine...

A.
Eu o să am poezie în viaţa mea. Şi aventură. Şi dragoste. Dragoste mai presus de toate. Nu… nu postura artistică a dragostei, nu jocuri vesele şi poetice care sunt sursa de amuzament al unei serate, ci dragostea ce-i… mai presus de viaţă. Dificilă, de nestăpânit - precum zarva din inimă, fără să poţi face nimic, în pofida ruinei sau extazului. Dragoste cum n-a mai fost niciodată văzută într-o piesă.


luni, martie 4

Nu-mi eşti doar vară.



Pe timp de arşiţă şi soare ucigător, privirile noastre s-au întâlnit într-un iulie înfierbântat. Să-mi crezi cuvintele dulci şi nodul pe care l-am născut o dată ce ochii tăi i-au întâlnit pe ai mei. Nu i-ai privit, i-ai pătruns şi i-ai citit precum un roman de dragoste, c-un final tulburător. N-ai zis nimic, te-ai prefăcut că sufletele noastre nu s-au mai întâlnit înaintea acelei zile şi că o viaţă anterioară e imposibilă, iar teoria pe care se bazează aceasta, cât se poate de ridicolă.

Eu, copilă; tu, copil; ne-am dat drumul reciproc. Ce simţeam noi, prea puternic, ce aveam noi, prea periculos. Am dat cu fuga, iar în spate ne-am aruncat amintirile. Le-am îngropat bine şi am însemnat locul, ca să ştim unde să ne întoarcem şi să le dezgropăm atunci când vom şti că a venit vremea.

Mi-ai fost o vară frumoasă. Mi-ai fost briza mării şi nisipul fin, vântul cald, norii grăbiţi. Am visat să-mi fii frunze roşiatice căzute din copaci îmbătrâniţi, ploaie rece şi multă, fulgere şi tunete zbuciumate, nori negri, fulgi de nea, viscol aprig. Au rămas doar vise, căci pasul tău grăbit nu a ales nimic altceva decât primăvara.
Sfârşit de iarnă, început de primăvară, când totul prinde viaţă, iar sufletul se trezeşte cu adevărat la realitate.

Nu-mi eşti doar vară. Mi-ai fost vis de toamnă, ger de iarnă şi speranţă de primăvară. Mi-eşti alinare în nopţile în care sufletul mi-e mai întunecat ca cerul, sclipire în ochi când lacrimile încearcă să fure gramele de fericire rămase, zâmbet nemăsurat şi dor nemărginit.

De-ai să-mi dai drumul iar, nu voi mai avea aripi să zbor către mare. Căci, dac-ai să-mi fii vară din nou, cerul va urla a nerăbdare, iar soarele-mi va picta pistrui sub ochii verzi spălaţi de sare.

A.

"Cum se iubesc oamenii pe pământ? Luptând împreună."

marți, februarie 12

Epilog parţial.




Şi-ar fi dorit să se termine altfel. Ştia asta bine, dar încăpăţânarea pe care o deţinea de mică o împiedica să îşi recunoască lucrul acesta. Cedase în seara asta, când cedase şi sticlei de vin nedeschise de multă vreme care zăcea în bar, dar şi cartuşului de ţigări peste care se aşternuse un strat gros de praf de câteva luni bune. Îi plăcea să savureze ţigara trăgând lacom câte un gând şi o constantare din ea. Contempla singură, în bucătărie, fără a-i fi frică de întunericul din jur. Înăuntrul ei era beznă. De ce i-ar fi păsat?

În bucătărie se vedeau câteva fâşii de lumină, încercate cu greu de grosimea draperiilor. Pentru ea nu era nicio luminiţă la capătul tunelului, pentru că săpase în el într-un ritm nebunesc doar ca să-şi schimbe ruta. Ţinea neaapărat să o ia pe alt drum, deşi aşa cum o zisese la început, ar fi putut să se termine altfel.

Nu îi era dor de el, ci de prezenţa lui, de vocea groasă, braţele protectoare, buzele mari cărnoase şi umede. Deschise alt pachet, îşi turnă un pahar nou şi reluă şirul gândurilor. Erau prea multe. Se zbăteau acolo, în capul ei, doar ca să iasă la iveală. Să îşi sune prietena? Nu. Dormea demult. Amantul? Nu. Era cel mai probabil cu vreuna, minţind-o că o iubeşte.

Încercănată şi înţepenită pe scaunul incomod, sfârşise seara catalogând întâmplarea din viaţa ei ca pe un epilog parţial. Ştia că epilogul înseamna deznodământ, dar ea nu simţea asta. Pentru că era ceva din ea ce îi aparţinea lui.

"Scrisul tău să fie ca răşina ce curge din brad: viaţă revărsată."


A.

joi, decembrie 6

Sărutare.




N-am ştiut până în aceea noapte. Dacă aş fi pariat pe mine, aş fi pierdut, ca întotdeauna. Poate mi-aş fi încălcat promisiunile făcute, doar de aş fi avut habar că aveam să ţin la tine. N-am ştiut că acea sărutare avea să schimbe totul, deşi subconştientul admitea că, dacă vreodată se va întâmpla ceva, exact asta avea să se şi întâmple. Nu i-am dat dreptate, pentru că nu îmi dau dreptate decât mie, chiar şi când ştiu că nu am.

N-am să îţi spun că mă intrigi, pentru că asta m-ar face să recunosc că eşti una dintre puţinele persoane care mă poate face vulnerabilă. Nici că atingerea ta îmi trezeşte furnicături sau că ochii tăi îmi pot sfida cuvântul. Nu-ţi pot spune toate astea. Nu pentru că nu sunt suficient de puternică, ci pentru că am destulă minte încât să ştiu că nu va ajuta la nimic. Tu o ai pe ea, eu îl am pe el. Nu îmi spune nimic niciodată, dar ştiu că simte şi el că tot ce îi mai pot oferi acum mi-e trupul. Serile nu mai avem ce să ne spunem, de parcă tăcerea ar fi cel mai bun cuvânt pe care îl putem folosi, nopţile în pat sunt reci şi triste, chiar de suntem unul lângă celelălalt, zilele cutreierăm fiecare pe unde ne bate capul, pretinzând amândoi că ne-am afundat până peste cap în muncă.

Minciuni, căci la un moment dat ştim amândoi că va trebui să ne spunem adio şi să plecăm unul din viaţa celuilalt. Ştii tu..e greu. Te obişnuieşti uneori cu omul de lângă tine, cu privirea lui, cu vocea lui, cu sărutarea lui. Una nouă, aşa cum a fost a noastră, nu aduce decât confuzie şi frica de a recunoaşte că poate el sau ea nu e persoana potrivită.

Aşa suntem noi oamenii, în căutare de suflete noi, în încercarea de a-l găsi pe cel pereche. Unii reuşesc, alţii eşuează căutând toată viaţa. Poate că această fugă ne omoară pe interior încet, fără ca măcar să ne dăm seama.

Sărutarea, a fost o explozie de sentimente adunate cu timpul. Amintiri de-ale noastre, cuvinte nespuse, gesturi lăsate să atârne în voia sorţii.

Ce va fi, nu se ştie, căci "adio" e un cuvânt prea dureros pentru amândoi, iar zidurile pe care am încercat să le ridicăm, au căzut la prima întâlnire a cuvintelor sau a privirilor noastre.

A.


vineri, noiembrie 2

Clipa.


         

     
   
        Poate ai să vii cândva să trăieşti clipa alături de mine. Anunţă-mă când ai să o faci. Am să fiu aici dragule, la fel ca întotdeauna. Îţi voi auzi paşii de departe, iar atunci când ai să te apropii, am să ştiu că ai venit pentru mine. Probabil parfumul tău se va întâlni cu al meu la o răscruce, unde îşi vor atinge pe vârful limbii aromele înţepătoare. Noi vom fi departe pe atunci. Nu are importanţă unde, pentru că trupurile noastre vor fi împletite, iar lumea va rămâne undeva în spate. Atât de în spate, încât nu va putea vedea cum coapsele mele se frâng de trupul tău, iar sânii-mi sunt striviţi de-a ta apăsare. Mâinile-mi vor scăpa de sub control pe spatele-ţi lat şi gol, unghiile-mi îţi vor sfâşia carnea nerăbdătoare de atingerea mea, iar geamătul plăcerii tale îmi va aduce fiorii plăcerii eterne. Îţi voi şopti la ureche vorbe dulci, pe care vei crede că le spun doar în treacăt. În adâncul inimii, eu voi ştii că-ţi sunt adresate ţie şi că-s adevărate. Mă voi întreba mai târziu dacă nu cumva am păcătuit cu gândul, cu fapta, cu vorba, cu tot. Până acolo, va fi cale lungă, căci trupurile noastre flămânde vor degusta unul din celălalt până la saturaţie. Atunci nu am să mă gândesc la nimic, decât la tine şi la fiinţa ta, iar când îmi vei spune că mă iubeşti îţi voi spune sincer că şi eu, dar că timpul nostru a expirat .
       E doar o clipă dragule, pentru că ştiu că dacă ai să vii, ai să pleci la fel de repede. Te aşteaptă ele, toate, acolo undeva şi nu ai cum să rămâi. Şi aşa cum ele te aşteaptă pe tine, acasă mă cheamă şi pe mine, el.

"Clipă, rămâi tu! Eu nu am cum."
A.

miercuri, septembrie 12

Fructul interzis.


*
        
       Avea insomnii. Ca în fiecare seară, ea nu putea dormi. Nici nu îşi mai aducea aminte când avusese ultima oară un somn profund, nelipsit de coşmaruri, regrete şi dezamăgiri. Ştia că ar fi trebuit să doarmă pentru că se simţea obosită, dar pleoapele se încăpăţânau să rămână deschise. Îngheţase acolo, stând într-o pereche de pantaloni scurţi de mătase uşoară, în tricoul lui care era prea comod ca să il mai înapoieze vreodată şi în hanoracul luat la repezeală atunci când ieşise pe balcon. Privea înspre munţi, iar ţigara rezista greu tremuratului neîncetat. Să fi fost ora 6 dimineaţa, căci soarele nu se grăbise să apară. Îi era frig, dar aşa frig! Şi totuşi, nu voia să intre. Se simţea bine aşa, stând acolo, contemplând, doar ea şi gândurile ei. 

            El era în cameră. Adormise zâmbind copilăreşte, cu ea în braţele lui. Uneori tresărea, dar ei îi plăcea asta. O făcea să îţi reamintească că el e acolo în seara aia, doar lângă ea. A. se uită prin geamul uşii de termopan. Şterse, cu mâneca hanoracului sticla, pentru a îl privi mai atent. Se rezemă uşor de balustradă, aruncă ţigara şi aproape îngheţată, rămase aşa, cu privirea fixată asupra lui. Era un bărbat frumos sau aşa i se părea ei. Trăsăturile de copil îi rămăseseră adânc întipărite în zâmbetul până la urechi şi în ochii de un albastru precum marea, dar când vorbea, ştiai că a renunţat demult la copilărie. Stând aşa adormit, i se părea a fi cel mai frumos din câţi văzuse. Şi văzuse mulţi. De ar fi ştiut C. al ei unde era ea acum şi la cine se gândea. De ar fi ştiut că acest bărbat luase demult o parte din inima ea fără a îi trece prin cap să i-o mai dea înapoi vreodată. 

          Ea nu voia să recunoască că îl iubea atât de mult. Îl ştia de când era mic şi crescuse alături de el. El fusese singurul care nu o lăsase la greu, singurul care îi ştia toate secretele şi continuase să îi rămână prieten. Îl iubea înfricoşător de mult şi frica că îl va pierde într-o zi din cauza atracţiei dintre ei o făcea să tremure şi mai tare. Ştia că odată şi odată se va întâmpla ceva. Trecuseră prea mulţi ani, timp în care rezistaseră eroic amândoi, dar atunci şi acolo se simţea neputincioasă. În sinea ei, admisese că la un moment dat va fi ceva, că îi va simţi aroma buzelor nu doar pe obraz şi că îmbrăţişarea lui va deveni diferită. 

          O iubea la rândul lui şi el, deşi nu îi spusese niciodată asta cu voce tare. O arătase însă de atâtea ori, în atâtea situaţii când ea fusese la un pas să cedeze şi să se dea bătută. Ştiau însă amândoi că nu puteau fi împreună, nici acum, nici niciodată. Ea voia să fie răsfăţată, iubită, alintată. Voia ca cineva să aibe grijă de ea şi de inima ei aşa cum simţea ea că ar fi trebuit. Lui îi plăcea sexul frumos. Azi avea una, mâine alta şi conştientizase în sinea lui că ar fi fost nefericită alături de el. Ştia că merita mai mult de atât. O iubea atât de mult, încât o voia fericită, chiar dacă asta însemna să o vadă cu altul.

          Luând aerul rece în piept, A. deschise uşa încet, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Singurul lucru din lume pe care nu şi l-ar fi dorit acum era să îl trezească. Îşi dădu hanoracul jos, aruncă pachetul şi bricheta pe masă, se băgă în plapumă şi se cuibări la pieptul lui. Se întoarse cu faţa înspre el, îi dădu un pupic scurt, dar plin de afecţiune, pe obraz, oftă, îi luă mâna în a ei, el o strânse uşor de parcă i-ar fi spus "ţi-am simţit lipsa" şi zâmbi la rândul ei, întorcându-se pe partea sa.

       Ştia că aşa cum era el pentru ea, aşa era şi ea pentru el, un fruct interzis.

*(Amintiri)


A.
                  "Fără dragoste, viaţa noastră este asemeni unei corăbii fără cârmă, la fel ca şi un trup fără suflet."

joi, august 16

O privire.




*
        - Îl vezi? îmi spuse ea sorbind discret din limonada ajunsă la sfârşit.
        - Pe cine? am întrebat-o, tresărind brusc, abia adusă cu picioarele pe pământ de către întrebarea ei neaşteptată.
        - Ce ameţită eşti E.! îmi zise afişând zâmbetul copilăresc care îi trăda vârsta.
        - Pe cine să văd? am întrebat-o analizând încăperea îmbâcsită de fum şi de zgomotul sticlelor ciocnite.

          Mesele erau izinite şi dacă era după mine, singurul lucru bun în acea văgăună erau scaunele impresionant de comfortabile. Băutura era ieftină, iar calitatea ei şi modul în care era servită depăşea cu mult cafenele de fiţă. Poate de aia voia Ange aici, poate pentru că atmosfera era una intimă şi, deşi încăperea tindea să fie mizerabilă, era ceva care te făcea să te simţi bine stând acolo.
         - Pe el, îmi spuse ea făcând un gest scurt şi involuntar din cap.

            M-am uitat la masa din dreapta...întradevăr, era acolo un grup de bărbaţi ceva mai zgomotos decât restul lumii. Atrăgeau atenţia prin multele sticle pe care le ciocneau şi râsetele neîncetate. Dintre toţi, se remarca un tip şaten. Să fi fost trecut cu puţin de 22 de ani. Era tânăr şi plin de viaţă. Se citea asta în ochii sclipitori şi ageri pe care îi deţinea.

             Observându-mă că îl privesc, şi-a îndreptat privirea către mine. Am întors repede capul către Ange şi i-am spus:
       
          - Cel şaten, nu?
          - De unde ai ştiut? îmi spuse ea privind pe furiş în direcţia lui.
          - Nu e greu să îl observi. Nu mă întreba de ce şi cum de ştiu asta, i-am spus luând ultima gură din ceai, dar îmi dă impresia că e exact genul tău.
           - Atunci am să îl abordez, rostise zâmbind ştrengăreşte aşa cum făcea când ştia că trebuia să îşi pună tot ce avea mai bun la înaintare.

       Se ridică, ocoli masa şi se duce glonţ spre cea a lor.
         
           - Bună, am auzit-o rostind tare şi apăsat.

         Bărbaţii se opriră din râs şi o priviră înteresaţi. Pe chipul lor se citea uimirea faptului că nu o observaseră până atunci.
         
            - Bună şi ţie, frumoasă domniţă, îi spuse tipul şaten, zâmbind deasemenea.

          Ceilalţi ciocniră şi începuseră să râdă.

             - Nu râdeţi, le spuse el celorlalţi, făcându-se brusc o tăcere de mormânt. Se uită la ea de parcă ar fi citit-o precum o carte deschisă, se ridică de la masă, le spuse celorlalţi că vine imediat, iar ei îi spuse doar atât:
             - Da, ştiu că voiai să vorbeşti cu mine, pentru că şi eu voiam acelaşi lucru. Ţine minte ziua asta cheri, căci va fi importantă pentru amândoi.

A. nu s-a întors decât peste 15 minute, iar ce mi-a povestit vă voi povesti şi eu la rândul meu, dar altădată.

*(Amintiri)

E.

"Cine a iubit vreodată cu o dragoste care să nu fie la prima vedere?"


duminică, iunie 10

Îmi pare rău.



*
Îmi pare rău:

- Că am crezut în tine
- Că am fost alături de tine când nu mai era nimeni
- Că nu am ştiut să te îndepărtez de la început
- Că am sperat în tine
- Că mi-am făcut planuri cu tine
- Că am visat alături de tine
- Că ţi-am dăruit tot
- Că te-am lăsat să îmi furi inima
- Că te-am iubit 
- Că te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni
- Că nu pot să te iert
- Că nu mai e loc de nimic
- Că aşa cum te-am iubit eu, am crezut că mă iubeşti şi tu
- Că am luptat de atâtea ori pentru tine, pentru ca tu să nu lupţi de atâtea ori pentru mine
- Că te urăsc
- Că mi-e dor
- Că nu te-am înlocuit aşa cum ai făcut tu cu mine
- Că îţi arunc aceste gânduri
- Că nici măcar atât nu mai meriţi
- Că ai devenit ceva ce îmi spuneai că nu vei deveni niciodată
- Că a durat atât până să realizez cum eşti

Îmi pare rău că la un moment dat voi spune doar că te-am iubit. Nimic mai mult sau mai puţin.

*(Amintiri)

A.
Les dernières pensées, je te jure.

duminică, mai 27

Cenuşă.



*

Îmi amintesc de tine, dramă a adolescenţei mele. Îmi amintesc de tine ca şi cum ai fi fost ieri. Dar ieri a fost acum mulţi ani, iar tot ce a rămas astăzi sunt doar amintirile pe care inima s-a încăpăţânat atât de mult să le păstreze.

Eram tânără şi naivă când am crezut că m-am îndrăgostit pentru prima dată. Mi-a luat timp să realizez că s-au întâmplat prea multe lucruri prematur şi că tot ceea ce trebuie să fac e să mă bucur de tinereţe. Până să ajung la acel timp, am suferit, am plâns, am stat nopţile trează implorând fericirea. Nu ştiam pe atunci că cineva plângea într-un colţ de lume pentru că moare de foame sau că altcineva suferă din cauza bolii înaintate pe care nu şi-o poate trata. Trăiam cu impresia că problemele mele erau probleme existenţiale şi foarte grave. Am aflat târziu că nu merită să plângi pentru cineva care nu te merită şi că timpul le poate rezolva pe toate.

Revenind, eram tânără şi îndrăgostită. G. era un tip din liceu de la mine. Nu avusesem nicio treabă cu el până în ziua în care m-a abordat pe hol. Aşa a început povestea mea şi a lui. Poveste piperată bine, unsă cu unt şi dată cu miere. Au fost de toate. În fine, G. m-a părăsit la un moment cu un motiv al dracului de dureros pe care nu pot să îl spun.

Am mers mai departe cu speranţa că G. nu se va întoarce pentru a mă trage înapoi. Din păcate, s-a întors, dar nu a mai găsit nimic din fata pe care o cunoscuse. A dat peste o străină care devenise aşa din vina lui, peste un gheţar imposibil de topit.

În perioada aceea m-a găsit C. În perioada în care mă chinuiam cu tot dinadinsul să scap de G. şi să fiu fericită. Nu putea să vină într-un moment mai potrivit. A apărut ca o scânteie în viaţa mea şi mi-a reaprins sufletul de gheaţă. În perioada în care eu nu mai ştiam cine sunt, ce vreau şi ce îmi place, C. m-a ajutat să conştientizez şi să înţeleg că pot fi fericită.

Am să te iubesc mereu G. şi ştii foarte bine asta, dar iubirea se va micşora cu timpul. Tot ce ne-a rămas acum e cenuşa focului care a ars destul.


*(Amintiri)

Ange.

Nu îţi doresc decât să fii la fel de fericit pe cât de mult m-ai rănit.




joi, mai 17

Naiva.


*
Nu pot să te iert. Pentru asta trebuie să am conştiinţa curată, iar a mea e departe de orice. Nu pot să mă iert pe mine pentru că am fost naivă şi am crezut în tine. Nu pot.

Afară e urât. Deşi e aproape vară, ultimele două zile mi s-au părut de primavară tristă. Mi s-a părut că încet încet anotimpul meu de suflet îşi ia rămas bun. 

Astăzi m-am trezit cu greu din pat şi m-am deplasat până în uşă, ca apoi să mă întind acolo pe jos şi să fumez în voie, uitându-mă spre tavan. Am rămas aşa o bună bucată de vreme şi nu m-am gândit decât la mine şi la ceea ce merit eu.

Mi-am dat seama că merit să fiu fericită, că merit să înţeleg că timpul le poate rezolva pe toate şi că la un moment dat, va fi bine. 

Până atunci, voi arunca naiva într-un colţ şi îi voi pune lacăt, ca să ştiu sigur că nu va mai ieşi de acolo prea curând. Nu de alta, dar nu a făcut decât să mă înveţe lecţii grele care s-au lăsat pricepute doar prin durere.

M-am ridicat şi m-am dus la duş. Mă voi întâlni cu E., care mă va binedispune din prima clipă în care o voi zări. Deja mi-e dor de ea.

*


Ange.

"Sper că există un iad şi pentru cei buni."





joi, mai 10

Adio.


*

Se duse la el, cu braţele încrucişate la piept şi cu buzele întredeschise, pregătită pentru a spune ceva. El era chiar acolo, în camera aceea atât de neprimitoare. Ştia că ea nu suporta să se afle într-un loc ca acela, dar nu ar fi putut face nimic ca să o împiedice să nu vină. O privea cu o tristeţe adâncă şi deşi eram şi eu lângă ei, nu avea ochi decât pentru ea. Părea că dintre toţi oamenii din lume au rămas doar ei şi că nu mai e loc de nimeni altcineva. Ei, doi muritori, aflaţi în punctul de a-şi lua rămas bun pentru totdeauna.

Înţelegeam în acele clipe cât poate iubi un om şi până unde poate ajunge acea iubire. Pricepeam de ce avea un loc special pentru el în suflet şi de îi era atât de dragă persoana lui.

Asta simţea ea în momentul acela, ca e ultima oară când îl vede, ultima oară când ochii ei se întâlnesc cu ai lui şi aerul şi-l împarte cu el.

El era mut şi prea slăbit pentru a mai spune ceva. Totuşi, făcu un efort de nedescris pentru a îi lua mâna în a lui, a i-o săruta drăgăstos, aşa cum făcea mereu şi a îi şopti "Va fi bine." O rugă din priviri să nu mai plângă, chiar dacă şi el se abţinea cu greu. O strânse mai tare de mână, o mai privi o dată de parcă ar fi vrut să rămână în minte cu acea imagine a ei de atunci, pentru că ştia că nu va mai fi niciodată acolo să o vadă crescând.

Ea începu să plângă. O durea sufletul îngrozitor şi simţea că nu mai putea sta acolo. Îl mai privi o singură dată şi printre lacrimi, părăsi camera în care se afla el.

După câteva zile, deşi încă spera la o minune, află că el murise.

*




*(Amintiri)

E.

sâmbătă, mai 5

Pentru mine.







Pentru mine, a rămas gol cerul, iar pământul a uitat să mai rodească. Soarele s-a pitit dupa un cer de umbră, iar ploaia s-a oprit înainte să cadă. Lumea mea a amuţit, iar zâmbetul mi-a împietrit pe buze. Pentru mine, va fi bine, dar mai târziu.


Mi-au  rămas ca alinare prietenii de suflet şi muzica. Ţie ce ţi-a rămas?

A.





miercuri, aprilie 25

Scaunul amintirilor.




Aseară mi-a fost dor. Nu a durat mai mult de 15 minute, dar a durut cât pentru o eternitate.

Stăteam pe un scaun  de pe vremea când eram mică, ros în părţi şi tocit acum, scaunul acela nu mai valora decât o altă vechitură care trebuia aruncată cât de curând pentru a o înlocui cu ceva mult mai modern. Asta valora pentru toţi musafirii mei şi deseori eu eram cea care stătea pe el. Oamenii îl ocoleau pentru simplul fapt că era vechi şi uzat. Şi stând aşa şi gândindu-mă la scaunul meu, mi-am amintit de copilăria mea, de visele spre care tindeam atunci şi de prietenii pe care credeam că îi voi avea pentru totdeauna. 

Mi s-a făcut un dor crunt. Un dor de libertatea lipsită de griji, de timpul prea scurt şi de zilele de vară prea lungi după care picam frântă seara. Nu ştiam ce înseamnă iubirea şi cu toate astea, eram fericită, liberă şi cu gândurile încărcate de vise. De asta mi-e dor. Nu de iubiri adevărate, telefoane performante şi tablete. Mi-e dor să nu am grija zilei de mâine, a machiajului zilnic şi a asortării hainelor. 

Mi-am văzut păpuşa de porţelan cu care mă asemănam uneori, mi-am amintit de zâmbetele alor mei când mă întorceam de afară cu un "cadou" pentru ei, de colierele făcute pentru mama de 8 martie, de eşecurile primelor mâncăruri gătite, de desenele ale căror personaje credeam că sunt şi de jocurile care îmi mâncau orele de somn.

Cineva să îmi aducă înapoi copilăria şi să mă scoată din lumea asta de plastic clădită pe bani, înşelăciune, minciuni, prefăcătorie, ipocrizie, egoism, ţigări şi alcool. Precum scaunul meu, voi ajunge cândva veche, tocită şi uzată, iar lumea în loc să vină să îmi asculte poveştile, mă va ocoli şi va râde de mine.

E trist. Trist că nu îşi dau seama că vor ajunge şi ei aşa, trist că au uitat toţi că mai important decât toate e timpul şi modul în care îl preţuim. 

A.

"Nimic nu este mai de preţuit decât valoarea zilei."

luni, aprilie 9

Întrebare.


Astăzi singurul lucru pe care îl fac este să pun o întrebare.
O întrebare simplă care mai mult ca sigur va stârni şi în alte suflete ceea ce îmi stârneşte mie. 

A.


sâmbătă, aprilie 7

Draga mea.




O văd că e schimbată. Deşi mă întâlnesc cu ea în fiecare miercuri şi sâmbătă şi ne servim băutura scumpă în acelaşi loc, o văd că nu ea. Îmi amintesc de copila care m-a făcut din prima clipă să o îndrăgesc, de copila care nu avea idee cât de importantă avea să devină pentru mine.

O ascult mereu. Aceleaşi drame, aceleaşi poveşti, aceleaşi vise neîmplinite. Îşi aşteaptă în continuare prinţul  care va veni pe un cal alb cu stea în frunte, luând-o din această lume de mizerie.

Nu mai plânge. Ştie şi ea că nu va rezolva nimic şi că tot ce i s-a întâmplat până acum, a fost cu un motiv.

Deşi părul i-a rămas bălai, ochii par şterşi şi aruncaţi într-un loc prăfuit, uitat parcă de lume.

Azi e marţi. Mi-a cerut să ne vedem cu o zi mai devreme pentru că, spune ea, nu mai poate continua aşa. O aştept de 5 minute şi ştiu sigur că va mai întârzia pe puţin încă 5. După 10 minute vine. E nemachiată, şi îmbrăcată în fugă, aşa cum obişnuieşte în ultima vreme să arate. Nu mai are grijă de ea. "Nu se merită.". Îşi aruncă grăbită poşeta de culoare bej. Scoate pachetul de ţigări, aprinde una, trage fumul în piept şi apoi începe agitată să caute în geantă. Scoate o hârtie mototolită, mi-o întinde şi fumează tăcută, aşteptând să o citesc.

"Draga mea,

Îmi scriu. Îmi scriu mie, ştiind că nu am mai făcut-o de mult timp. 

Mă simt uneori atât de străină de mine, încât nici nu mai îmi vine să scriu. Mă gândesc uneori cum ar fi fost să nu mă fi schimbat, să fi rămas mereu copilă. Copilă naivă, îmbătată doar în alcoolul bucuriei.

Am uitat că mai importantă decât toţi, sunt eu şi propriul sufletul. Am uitat că deşi aveam un cer deasupra capului, îmi limitasem orizonturile. 

De acum încolo va fi altfel. Voi scrie. Voi scrie mereu. Voi scrie orice. Asta vreau şi asta mă va face fericită. Pentru moment.

Mi-e dor de fericire. Mi-e dor de vise. Mi-e dor de prieteni. Mi-e dor de mine.

Ange."


E.

"Nimic nu este permanent înafară de schimbare"

vineri, martie 16

Sporturi extreme.



*

 "Era mai. Cireşele încercau să îşi facă apariţia, iar, odată cu ele, mă coceam şi eu.

În Paris cald, mai cald ca niciodată. "Oare vara cum o să fie dacă acum nu mai ştiu ce să pun pe mine?" mă întrebam eu, răsfoind ultimul număr din Vogue. "Vreau să fiu cândva pe copertă! Vreau să fiu manechin şi să apar peste tot! Vreau să îmi clădesc un imperiu pe baza frumuseţii!" Mă gândeam la toate astea când ventilatorul a început să scoată un sunet ciudat. Mi-am ridicat privirea şi m-am întins ca să îi dau un picior. Era mult, mult prea cald. Chris era pe afară. Îi plăcea să umble asa hai hui, doar pentru a admira oamenii. M-am ridicat din pat, m-am uitat în jurul meu şi nevenindu-mi nimic interesant în minte, m-am aruncat din nou în patul uriaş. 

După jumătate de oră a venit şi Chris. Era transpirat şi avea cu el un rucsac. 
- Ce faci cu ăla, Chris? l-am întrebat foarte curioasă.
- Plec.
- Unde pleci? Ai înnebunit? Avea de gând să plece pentru totdeauna?
- Offf copilă naivă! îmi zise el şi mă luă în braţe, oferindu-mi un sărut cald  şi sărat. Plecăm amândoi! Doar nu credeai că te părăsesc. Vom avea o mini-vacanţă. O sa fie superb! Ai să vezi Ange. Zona e superbă şi acolo nu e aşa cald. E tocmai bine. 
- Chris, dar plecăm aşa? Nu avem bagaje făcute..nu avem nimic. 
- Ne avem unul pe celălalt şi e deajuns. Acum du-te şi pune ceva într-un rucsac.

...

Nu aveam nicio idee că avea de gând să mă aducă la munte. Pirineii erau cei mai frumoşi în mai şi cu siguranţă puţini ştiau asta pentru că lumea părea că a rămas închisă acolo, la Paris. Drumul fusese greu, dar meritase. Peisajele erau de nedescris. Verdele crud al brazilor se amesteca cu pomii cărora abia le dădeau florile. 
Am ajuns pe un vârf numit Perdu. Ce nume ironic! Chris şi-a dat joc ghiozdanul, m-a luat pe sus, m-a lăsat în jos şi nebun de fericire a început să mă sărute pasional. M-a iubit acolo, pe acel vârf, până la apus. Nu era nimeni, eram doar noi doi, iar animalele păreau şi ele inexistente. La apus, a scos din ghiozdan un cort şi l-a montat într-un copac. 

- Chris, ce faci acolo?
- Montez cortul, Ange..
- În pom?
- Tu nu ai auzit de neobişnuit? Acesta este un sport extrem. Ia-l ca atare.
- Nu am de gând să dorm într-un cort atârnat de un copac
- De ce nu?
- De ce da?
- Ange, vei regreta că nu ai încercat chestii de genul acesta. Eşti tânără, profită de tinereţe. Vreau să te bucuri de viaţă. Deci, vrei?
- Ce să vreau?
- Să urci în cort?
- Ok.."
*

Am urcat şi a venit lângă mine. La răsărit, m-a cerut şi am spus da (asta voi povesti altcândva). A fost o noapte şi o zi din acelea pe care le pui într-un loc şi ştii că vor rămâne acolo pentru totdeauna. Am făcut un sport extrem, cortul-cocoţat cum îmi place mie să îl numesc, al doilea fiind faptul că am accepat să mă căsătoresc cu el. Acum nu ştiu dacă aş mai fi în stare de aşa ceva. De toate pe care le-am făcut împreună. Poate doar cu el. Cu altcineva nu. 

"Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire."

A.

*(Amintiri)

Tu ai practicat vreun sport extrem? Dacă da, cum a fost?