expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

marți, mai 28

Ştii?


Ştii ce am făcut? Am pus suflet. E cel mai curajos lucru pe care omul îl poate face pe tot parcursul vieţii, să pună suflet. Am citit priviri şi am înţeles din gesturi şi cuvinte mai mult decât mi-aş fi dorit. Pe asta o consider boală. Da, chiar boală. Nu poţi scăpa de ea odată ce ai cunoscut-o. Te bântuie. Să ştii că poţi citi şi alte suflete decât cele din cărţi te lasă uneori cu impresia că dispui de o putere. Nu e putere, e boală, îţi spun eu.

M-am crezut atotputernică până am conştientizat că singurul în acest drept e Dumnezeu. De fapt, greşeala mea nu a fost decât că m-am încăpăţânat să fiu căpitan. Ce naivă, îmi zic şi acum, ce naivă să cred că pot naviga pe mare oriunde-mi pofteşte setea de cunoaştere. Un lucru am omis atunci şi mi-l repet şi acum, că marea e schimbătoare ca vremea şi că ea are ceva ce eu nu am, curenţi.  Unde mă duc nu ştiu, dar nu mai am de gând nici măcar să nutresc în a afla răspunsul.

Uite, recunosc, deci, că am greşit. A doua oară n-am să o mai spun. Doare destul oricum. Am crezut că merit să primesc la fel de mult pe cât consider că dăruiesc şi aici am pierdut. Vezi tu? Ocupată fiind de aceste banalităţi, până la urmă asta sunt, nişte banalităţi născocite de mintea care nu oboseşte niciodată, am pierdut esenţialul. Cum arăta, nu ştiu să îţi spun. Am o memorie vizuală excelentă, dar pe el nu am fost în stare să îl recunosc. De aia nu l-am căutat, pentru că nu am ştiut unde.  Hai să recunoaştem că s-a putut mai bine şi că o dată cu pierderea lui, ne-am rătăcit şi noi. Aş porni în căutarea ta dacă aş ştii de unde să încep. Drumurile, însă, sunt multe şi întortochate, iar pe mine nu mă duc paşii decât pe cele mai dificile dintre ele. Poate nu sunt paşii care mă duc, poate eu fac asta cu propria-mi voinţă, crezând cu naivitate că am să depăşesc toate obstacalele pe care le voi întâlni. Mă-nţelegi?

Ştii ce am auzit? Promisiuni. Ştii ce am văzut? Speranţă. Şi ştii  ce am întâlnit o dată cu tine? Iubire adevărată.

Spune-mi tu, oare poate exista ceva mai frumos de atât în această lume pe cât de frumoasă, pe-atât de crudă?

A.

"Azi cerul  mi-a părut mai departe de mine decât deobicei.  Mi-am ridicat privirea şi nu-mi venea să-mi cred ochilor de  atâta distanţă."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Să fii sincer.