Şi-ar fi dorit să se termine altfel. Ştia asta bine, dar încăpăţânarea pe care o deţinea de mică o împiedica să îşi recunoască lucrul acesta. Cedase în seara asta, când cedase şi sticlei de vin nedeschise de multă vreme care zăcea în bar, dar şi cartuşului de ţigări peste care se aşternuse un strat gros de praf de câteva luni bune. Îi plăcea să savureze ţigara trăgând lacom câte un gând şi o constantare din ea. Contempla singură, în bucătărie, fără a-i fi frică de întunericul din jur. Înăuntrul ei era beznă. De ce i-ar fi păsat?
În bucătărie se vedeau câteva fâşii de lumină, încercate cu greu de grosimea draperiilor. Pentru ea nu era nicio luminiţă la capătul tunelului, pentru că săpase în el într-un ritm nebunesc doar ca să-şi schimbe ruta. Ţinea neaapărat să o ia pe alt drum, deşi aşa cum o zisese la început, ar fi putut să se termine altfel.
Nu îi era dor de el, ci de prezenţa lui, de vocea groasă, braţele protectoare, buzele mari cărnoase şi umede. Deschise alt pachet, îşi turnă un pahar nou şi reluă şirul gândurilor. Erau prea multe. Se zbăteau acolo, în capul ei, doar ca să iasă la iveală. Să îşi sune prietena? Nu. Dormea demult. Amantul? Nu. Era cel mai probabil cu vreuna, minţind-o că o iubeşte.
Încercănată şi înţepenită pe scaunul incomod, sfârşise seara catalogând întâmplarea din viaţa ei ca pe un epilog parţial. Ştia că epilogul înseamna deznodământ, dar ea nu simţea asta. Pentru că era ceva din ea ce îi aparţinea lui.
"Scrisul tău să fie ca răşina ce curge din brad: viaţă revărsată."
A.
