expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

joi, decembrie 6

Sărutare.




N-am ştiut până în aceea noapte. Dacă aş fi pariat pe mine, aş fi pierdut, ca întotdeauna. Poate mi-aş fi încălcat promisiunile făcute, doar de aş fi avut habar că aveam să ţin la tine. N-am ştiut că acea sărutare avea să schimbe totul, deşi subconştientul admitea că, dacă vreodată se va întâmpla ceva, exact asta avea să se şi întâmple. Nu i-am dat dreptate, pentru că nu îmi dau dreptate decât mie, chiar şi când ştiu că nu am.

N-am să îţi spun că mă intrigi, pentru că asta m-ar face să recunosc că eşti una dintre puţinele persoane care mă poate face vulnerabilă. Nici că atingerea ta îmi trezeşte furnicături sau că ochii tăi îmi pot sfida cuvântul. Nu-ţi pot spune toate astea. Nu pentru că nu sunt suficient de puternică, ci pentru că am destulă minte încât să ştiu că nu va ajuta la nimic. Tu o ai pe ea, eu îl am pe el. Nu îmi spune nimic niciodată, dar ştiu că simte şi el că tot ce îi mai pot oferi acum mi-e trupul. Serile nu mai avem ce să ne spunem, de parcă tăcerea ar fi cel mai bun cuvânt pe care îl putem folosi, nopţile în pat sunt reci şi triste, chiar de suntem unul lângă celelălalt, zilele cutreierăm fiecare pe unde ne bate capul, pretinzând amândoi că ne-am afundat până peste cap în muncă.

Minciuni, căci la un moment dat ştim amândoi că va trebui să ne spunem adio şi să plecăm unul din viaţa celuilalt. Ştii tu..e greu. Te obişnuieşti uneori cu omul de lângă tine, cu privirea lui, cu vocea lui, cu sărutarea lui. Una nouă, aşa cum a fost a noastră, nu aduce decât confuzie şi frica de a recunoaşte că poate el sau ea nu e persoana potrivită.

Aşa suntem noi oamenii, în căutare de suflete noi, în încercarea de a-l găsi pe cel pereche. Unii reuşesc, alţii eşuează căutând toată viaţa. Poate că această fugă ne omoară pe interior încet, fără ca măcar să ne dăm seama.

Sărutarea, a fost o explozie de sentimente adunate cu timpul. Amintiri de-ale noastre, cuvinte nespuse, gesturi lăsate să atârne în voia sorţii.

Ce va fi, nu se ştie, căci "adio" e un cuvânt prea dureros pentru amândoi, iar zidurile pe care am încercat să le ridicăm, au căzut la prima întâlnire a cuvintelor sau a privirilor noastre.

A.


vineri, noiembrie 2

Clipa.


         

     
   
        Poate ai să vii cândva să trăieşti clipa alături de mine. Anunţă-mă când ai să o faci. Am să fiu aici dragule, la fel ca întotdeauna. Îţi voi auzi paşii de departe, iar atunci când ai să te apropii, am să ştiu că ai venit pentru mine. Probabil parfumul tău se va întâlni cu al meu la o răscruce, unde îşi vor atinge pe vârful limbii aromele înţepătoare. Noi vom fi departe pe atunci. Nu are importanţă unde, pentru că trupurile noastre vor fi împletite, iar lumea va rămâne undeva în spate. Atât de în spate, încât nu va putea vedea cum coapsele mele se frâng de trupul tău, iar sânii-mi sunt striviţi de-a ta apăsare. Mâinile-mi vor scăpa de sub control pe spatele-ţi lat şi gol, unghiile-mi îţi vor sfâşia carnea nerăbdătoare de atingerea mea, iar geamătul plăcerii tale îmi va aduce fiorii plăcerii eterne. Îţi voi şopti la ureche vorbe dulci, pe care vei crede că le spun doar în treacăt. În adâncul inimii, eu voi ştii că-ţi sunt adresate ţie şi că-s adevărate. Mă voi întreba mai târziu dacă nu cumva am păcătuit cu gândul, cu fapta, cu vorba, cu tot. Până acolo, va fi cale lungă, căci trupurile noastre flămânde vor degusta unul din celălalt până la saturaţie. Atunci nu am să mă gândesc la nimic, decât la tine şi la fiinţa ta, iar când îmi vei spune că mă iubeşti îţi voi spune sincer că şi eu, dar că timpul nostru a expirat .
       E doar o clipă dragule, pentru că ştiu că dacă ai să vii, ai să pleci la fel de repede. Te aşteaptă ele, toate, acolo undeva şi nu ai cum să rămâi. Şi aşa cum ele te aşteaptă pe tine, acasă mă cheamă şi pe mine, el.

"Clipă, rămâi tu! Eu nu am cum."
A.

miercuri, septembrie 12

Fructul interzis.


*
        
       Avea insomnii. Ca în fiecare seară, ea nu putea dormi. Nici nu îşi mai aducea aminte când avusese ultima oară un somn profund, nelipsit de coşmaruri, regrete şi dezamăgiri. Ştia că ar fi trebuit să doarmă pentru că se simţea obosită, dar pleoapele se încăpăţânau să rămână deschise. Îngheţase acolo, stând într-o pereche de pantaloni scurţi de mătase uşoară, în tricoul lui care era prea comod ca să il mai înapoieze vreodată şi în hanoracul luat la repezeală atunci când ieşise pe balcon. Privea înspre munţi, iar ţigara rezista greu tremuratului neîncetat. Să fi fost ora 6 dimineaţa, căci soarele nu se grăbise să apară. Îi era frig, dar aşa frig! Şi totuşi, nu voia să intre. Se simţea bine aşa, stând acolo, contemplând, doar ea şi gândurile ei. 

            El era în cameră. Adormise zâmbind copilăreşte, cu ea în braţele lui. Uneori tresărea, dar ei îi plăcea asta. O făcea să îţi reamintească că el e acolo în seara aia, doar lângă ea. A. se uită prin geamul uşii de termopan. Şterse, cu mâneca hanoracului sticla, pentru a îl privi mai atent. Se rezemă uşor de balustradă, aruncă ţigara şi aproape îngheţată, rămase aşa, cu privirea fixată asupra lui. Era un bărbat frumos sau aşa i se părea ei. Trăsăturile de copil îi rămăseseră adânc întipărite în zâmbetul până la urechi şi în ochii de un albastru precum marea, dar când vorbea, ştiai că a renunţat demult la copilărie. Stând aşa adormit, i se părea a fi cel mai frumos din câţi văzuse. Şi văzuse mulţi. De ar fi ştiut C. al ei unde era ea acum şi la cine se gândea. De ar fi ştiut că acest bărbat luase demult o parte din inima ea fără a îi trece prin cap să i-o mai dea înapoi vreodată. 

          Ea nu voia să recunoască că îl iubea atât de mult. Îl ştia de când era mic şi crescuse alături de el. El fusese singurul care nu o lăsase la greu, singurul care îi ştia toate secretele şi continuase să îi rămână prieten. Îl iubea înfricoşător de mult şi frica că îl va pierde într-o zi din cauza atracţiei dintre ei o făcea să tremure şi mai tare. Ştia că odată şi odată se va întâmpla ceva. Trecuseră prea mulţi ani, timp în care rezistaseră eroic amândoi, dar atunci şi acolo se simţea neputincioasă. În sinea ei, admisese că la un moment dat va fi ceva, că îi va simţi aroma buzelor nu doar pe obraz şi că îmbrăţişarea lui va deveni diferită. 

          O iubea la rândul lui şi el, deşi nu îi spusese niciodată asta cu voce tare. O arătase însă de atâtea ori, în atâtea situaţii când ea fusese la un pas să cedeze şi să se dea bătută. Ştiau însă amândoi că nu puteau fi împreună, nici acum, nici niciodată. Ea voia să fie răsfăţată, iubită, alintată. Voia ca cineva să aibe grijă de ea şi de inima ei aşa cum simţea ea că ar fi trebuit. Lui îi plăcea sexul frumos. Azi avea una, mâine alta şi conştientizase în sinea lui că ar fi fost nefericită alături de el. Ştia că merita mai mult de atât. O iubea atât de mult, încât o voia fericită, chiar dacă asta însemna să o vadă cu altul.

          Luând aerul rece în piept, A. deschise uşa încet, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Singurul lucru din lume pe care nu şi l-ar fi dorit acum era să îl trezească. Îşi dădu hanoracul jos, aruncă pachetul şi bricheta pe masă, se băgă în plapumă şi se cuibări la pieptul lui. Se întoarse cu faţa înspre el, îi dădu un pupic scurt, dar plin de afecţiune, pe obraz, oftă, îi luă mâna în a ei, el o strânse uşor de parcă i-ar fi spus "ţi-am simţit lipsa" şi zâmbi la rândul ei, întorcându-se pe partea sa.

       Ştia că aşa cum era el pentru ea, aşa era şi ea pentru el, un fruct interzis.

*(Amintiri)


A.
                  "Fără dragoste, viaţa noastră este asemeni unei corăbii fără cârmă, la fel ca şi un trup fără suflet."

joi, august 16

O privire.




*
        - Îl vezi? îmi spuse ea sorbind discret din limonada ajunsă la sfârşit.
        - Pe cine? am întrebat-o, tresărind brusc, abia adusă cu picioarele pe pământ de către întrebarea ei neaşteptată.
        - Ce ameţită eşti E.! îmi zise afişând zâmbetul copilăresc care îi trăda vârsta.
        - Pe cine să văd? am întrebat-o analizând încăperea îmbâcsită de fum şi de zgomotul sticlelor ciocnite.

          Mesele erau izinite şi dacă era după mine, singurul lucru bun în acea văgăună erau scaunele impresionant de comfortabile. Băutura era ieftină, iar calitatea ei şi modul în care era servită depăşea cu mult cafenele de fiţă. Poate de aia voia Ange aici, poate pentru că atmosfera era una intimă şi, deşi încăperea tindea să fie mizerabilă, era ceva care te făcea să te simţi bine stând acolo.
         - Pe el, îmi spuse ea făcând un gest scurt şi involuntar din cap.

            M-am uitat la masa din dreapta...întradevăr, era acolo un grup de bărbaţi ceva mai zgomotos decât restul lumii. Atrăgeau atenţia prin multele sticle pe care le ciocneau şi râsetele neîncetate. Dintre toţi, se remarca un tip şaten. Să fi fost trecut cu puţin de 22 de ani. Era tânăr şi plin de viaţă. Se citea asta în ochii sclipitori şi ageri pe care îi deţinea.

             Observându-mă că îl privesc, şi-a îndreptat privirea către mine. Am întors repede capul către Ange şi i-am spus:
       
          - Cel şaten, nu?
          - De unde ai ştiut? îmi spuse ea privind pe furiş în direcţia lui.
          - Nu e greu să îl observi. Nu mă întreba de ce şi cum de ştiu asta, i-am spus luând ultima gură din ceai, dar îmi dă impresia că e exact genul tău.
           - Atunci am să îl abordez, rostise zâmbind ştrengăreşte aşa cum făcea când ştia că trebuia să îşi pună tot ce avea mai bun la înaintare.

       Se ridică, ocoli masa şi se duce glonţ spre cea a lor.
         
           - Bună, am auzit-o rostind tare şi apăsat.

         Bărbaţii se opriră din râs şi o priviră înteresaţi. Pe chipul lor se citea uimirea faptului că nu o observaseră până atunci.
         
            - Bună şi ţie, frumoasă domniţă, îi spuse tipul şaten, zâmbind deasemenea.

          Ceilalţi ciocniră şi începuseră să râdă.

             - Nu râdeţi, le spuse el celorlalţi, făcându-se brusc o tăcere de mormânt. Se uită la ea de parcă ar fi citit-o precum o carte deschisă, se ridică de la masă, le spuse celorlalţi că vine imediat, iar ei îi spuse doar atât:
             - Da, ştiu că voiai să vorbeşti cu mine, pentru că şi eu voiam acelaşi lucru. Ţine minte ziua asta cheri, căci va fi importantă pentru amândoi.

A. nu s-a întors decât peste 15 minute, iar ce mi-a povestit vă voi povesti şi eu la rândul meu, dar altădată.

*(Amintiri)

E.

"Cine a iubit vreodată cu o dragoste care să nu fie la prima vedere?"


duminică, iunie 10

Îmi pare rău.



*
Îmi pare rău:

- Că am crezut în tine
- Că am fost alături de tine când nu mai era nimeni
- Că nu am ştiut să te îndepărtez de la început
- Că am sperat în tine
- Că mi-am făcut planuri cu tine
- Că am visat alături de tine
- Că ţi-am dăruit tot
- Că te-am lăsat să îmi furi inima
- Că te-am iubit 
- Că te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni
- Că nu pot să te iert
- Că nu mai e loc de nimic
- Că aşa cum te-am iubit eu, am crezut că mă iubeşti şi tu
- Că am luptat de atâtea ori pentru tine, pentru ca tu să nu lupţi de atâtea ori pentru mine
- Că te urăsc
- Că mi-e dor
- Că nu te-am înlocuit aşa cum ai făcut tu cu mine
- Că îţi arunc aceste gânduri
- Că nici măcar atât nu mai meriţi
- Că ai devenit ceva ce îmi spuneai că nu vei deveni niciodată
- Că a durat atât până să realizez cum eşti

Îmi pare rău că la un moment dat voi spune doar că te-am iubit. Nimic mai mult sau mai puţin.

*(Amintiri)

A.
Les dernières pensées, je te jure.

duminică, mai 27

Cenuşă.



*

Îmi amintesc de tine, dramă a adolescenţei mele. Îmi amintesc de tine ca şi cum ai fi fost ieri. Dar ieri a fost acum mulţi ani, iar tot ce a rămas astăzi sunt doar amintirile pe care inima s-a încăpăţânat atât de mult să le păstreze.

Eram tânără şi naivă când am crezut că m-am îndrăgostit pentru prima dată. Mi-a luat timp să realizez că s-au întâmplat prea multe lucruri prematur şi că tot ceea ce trebuie să fac e să mă bucur de tinereţe. Până să ajung la acel timp, am suferit, am plâns, am stat nopţile trează implorând fericirea. Nu ştiam pe atunci că cineva plângea într-un colţ de lume pentru că moare de foame sau că altcineva suferă din cauza bolii înaintate pe care nu şi-o poate trata. Trăiam cu impresia că problemele mele erau probleme existenţiale şi foarte grave. Am aflat târziu că nu merită să plângi pentru cineva care nu te merită şi că timpul le poate rezolva pe toate.

Revenind, eram tânără şi îndrăgostită. G. era un tip din liceu de la mine. Nu avusesem nicio treabă cu el până în ziua în care m-a abordat pe hol. Aşa a început povestea mea şi a lui. Poveste piperată bine, unsă cu unt şi dată cu miere. Au fost de toate. În fine, G. m-a părăsit la un moment cu un motiv al dracului de dureros pe care nu pot să îl spun.

Am mers mai departe cu speranţa că G. nu se va întoarce pentru a mă trage înapoi. Din păcate, s-a întors, dar nu a mai găsit nimic din fata pe care o cunoscuse. A dat peste o străină care devenise aşa din vina lui, peste un gheţar imposibil de topit.

În perioada aceea m-a găsit C. În perioada în care mă chinuiam cu tot dinadinsul să scap de G. şi să fiu fericită. Nu putea să vină într-un moment mai potrivit. A apărut ca o scânteie în viaţa mea şi mi-a reaprins sufletul de gheaţă. În perioada în care eu nu mai ştiam cine sunt, ce vreau şi ce îmi place, C. m-a ajutat să conştientizez şi să înţeleg că pot fi fericită.

Am să te iubesc mereu G. şi ştii foarte bine asta, dar iubirea se va micşora cu timpul. Tot ce ne-a rămas acum e cenuşa focului care a ars destul.


*(Amintiri)

Ange.

Nu îţi doresc decât să fii la fel de fericit pe cât de mult m-ai rănit.




joi, mai 17

Naiva.


*
Nu pot să te iert. Pentru asta trebuie să am conştiinţa curată, iar a mea e departe de orice. Nu pot să mă iert pe mine pentru că am fost naivă şi am crezut în tine. Nu pot.

Afară e urât. Deşi e aproape vară, ultimele două zile mi s-au părut de primavară tristă. Mi s-a părut că încet încet anotimpul meu de suflet îşi ia rămas bun. 

Astăzi m-am trezit cu greu din pat şi m-am deplasat până în uşă, ca apoi să mă întind acolo pe jos şi să fumez în voie, uitându-mă spre tavan. Am rămas aşa o bună bucată de vreme şi nu m-am gândit decât la mine şi la ceea ce merit eu.

Mi-am dat seama că merit să fiu fericită, că merit să înţeleg că timpul le poate rezolva pe toate şi că la un moment dat, va fi bine. 

Până atunci, voi arunca naiva într-un colţ şi îi voi pune lacăt, ca să ştiu sigur că nu va mai ieşi de acolo prea curând. Nu de alta, dar nu a făcut decât să mă înveţe lecţii grele care s-au lăsat pricepute doar prin durere.

M-am ridicat şi m-am dus la duş. Mă voi întâlni cu E., care mă va binedispune din prima clipă în care o voi zări. Deja mi-e dor de ea.

*


Ange.

"Sper că există un iad şi pentru cei buni."





joi, mai 10

Adio.


*

Se duse la el, cu braţele încrucişate la piept şi cu buzele întredeschise, pregătită pentru a spune ceva. El era chiar acolo, în camera aceea atât de neprimitoare. Ştia că ea nu suporta să se afle într-un loc ca acela, dar nu ar fi putut face nimic ca să o împiedice să nu vină. O privea cu o tristeţe adâncă şi deşi eram şi eu lângă ei, nu avea ochi decât pentru ea. Părea că dintre toţi oamenii din lume au rămas doar ei şi că nu mai e loc de nimeni altcineva. Ei, doi muritori, aflaţi în punctul de a-şi lua rămas bun pentru totdeauna.

Înţelegeam în acele clipe cât poate iubi un om şi până unde poate ajunge acea iubire. Pricepeam de ce avea un loc special pentru el în suflet şi de îi era atât de dragă persoana lui.

Asta simţea ea în momentul acela, ca e ultima oară când îl vede, ultima oară când ochii ei se întâlnesc cu ai lui şi aerul şi-l împarte cu el.

El era mut şi prea slăbit pentru a mai spune ceva. Totuşi, făcu un efort de nedescris pentru a îi lua mâna în a lui, a i-o săruta drăgăstos, aşa cum făcea mereu şi a îi şopti "Va fi bine." O rugă din priviri să nu mai plângă, chiar dacă şi el se abţinea cu greu. O strânse mai tare de mână, o mai privi o dată de parcă ar fi vrut să rămână în minte cu acea imagine a ei de atunci, pentru că ştia că nu va mai fi niciodată acolo să o vadă crescând.

Ea începu să plângă. O durea sufletul îngrozitor şi simţea că nu mai putea sta acolo. Îl mai privi o singură dată şi printre lacrimi, părăsi camera în care se afla el.

După câteva zile, deşi încă spera la o minune, află că el murise.

*




*(Amintiri)

E.

sâmbătă, mai 5

Pentru mine.







Pentru mine, a rămas gol cerul, iar pământul a uitat să mai rodească. Soarele s-a pitit dupa un cer de umbră, iar ploaia s-a oprit înainte să cadă. Lumea mea a amuţit, iar zâmbetul mi-a împietrit pe buze. Pentru mine, va fi bine, dar mai târziu.


Mi-au  rămas ca alinare prietenii de suflet şi muzica. Ţie ce ţi-a rămas?

A.





miercuri, aprilie 25

Scaunul amintirilor.




Aseară mi-a fost dor. Nu a durat mai mult de 15 minute, dar a durut cât pentru o eternitate.

Stăteam pe un scaun  de pe vremea când eram mică, ros în părţi şi tocit acum, scaunul acela nu mai valora decât o altă vechitură care trebuia aruncată cât de curând pentru a o înlocui cu ceva mult mai modern. Asta valora pentru toţi musafirii mei şi deseori eu eram cea care stătea pe el. Oamenii îl ocoleau pentru simplul fapt că era vechi şi uzat. Şi stând aşa şi gândindu-mă la scaunul meu, mi-am amintit de copilăria mea, de visele spre care tindeam atunci şi de prietenii pe care credeam că îi voi avea pentru totdeauna. 

Mi s-a făcut un dor crunt. Un dor de libertatea lipsită de griji, de timpul prea scurt şi de zilele de vară prea lungi după care picam frântă seara. Nu ştiam ce înseamnă iubirea şi cu toate astea, eram fericită, liberă şi cu gândurile încărcate de vise. De asta mi-e dor. Nu de iubiri adevărate, telefoane performante şi tablete. Mi-e dor să nu am grija zilei de mâine, a machiajului zilnic şi a asortării hainelor. 

Mi-am văzut păpuşa de porţelan cu care mă asemănam uneori, mi-am amintit de zâmbetele alor mei când mă întorceam de afară cu un "cadou" pentru ei, de colierele făcute pentru mama de 8 martie, de eşecurile primelor mâncăruri gătite, de desenele ale căror personaje credeam că sunt şi de jocurile care îmi mâncau orele de somn.

Cineva să îmi aducă înapoi copilăria şi să mă scoată din lumea asta de plastic clădită pe bani, înşelăciune, minciuni, prefăcătorie, ipocrizie, egoism, ţigări şi alcool. Precum scaunul meu, voi ajunge cândva veche, tocită şi uzată, iar lumea în loc să vină să îmi asculte poveştile, mă va ocoli şi va râde de mine.

E trist. Trist că nu îşi dau seama că vor ajunge şi ei aşa, trist că au uitat toţi că mai important decât toate e timpul şi modul în care îl preţuim. 

A.

"Nimic nu este mai de preţuit decât valoarea zilei."

luni, aprilie 9

Întrebare.


Astăzi singurul lucru pe care îl fac este să pun o întrebare.
O întrebare simplă care mai mult ca sigur va stârni şi în alte suflete ceea ce îmi stârneşte mie. 

A.


sâmbătă, aprilie 7

Draga mea.




O văd că e schimbată. Deşi mă întâlnesc cu ea în fiecare miercuri şi sâmbătă şi ne servim băutura scumpă în acelaşi loc, o văd că nu ea. Îmi amintesc de copila care m-a făcut din prima clipă să o îndrăgesc, de copila care nu avea idee cât de importantă avea să devină pentru mine.

O ascult mereu. Aceleaşi drame, aceleaşi poveşti, aceleaşi vise neîmplinite. Îşi aşteaptă în continuare prinţul  care va veni pe un cal alb cu stea în frunte, luând-o din această lume de mizerie.

Nu mai plânge. Ştie şi ea că nu va rezolva nimic şi că tot ce i s-a întâmplat până acum, a fost cu un motiv.

Deşi părul i-a rămas bălai, ochii par şterşi şi aruncaţi într-un loc prăfuit, uitat parcă de lume.

Azi e marţi. Mi-a cerut să ne vedem cu o zi mai devreme pentru că, spune ea, nu mai poate continua aşa. O aştept de 5 minute şi ştiu sigur că va mai întârzia pe puţin încă 5. După 10 minute vine. E nemachiată, şi îmbrăcată în fugă, aşa cum obişnuieşte în ultima vreme să arate. Nu mai are grijă de ea. "Nu se merită.". Îşi aruncă grăbită poşeta de culoare bej. Scoate pachetul de ţigări, aprinde una, trage fumul în piept şi apoi începe agitată să caute în geantă. Scoate o hârtie mototolită, mi-o întinde şi fumează tăcută, aşteptând să o citesc.

"Draga mea,

Îmi scriu. Îmi scriu mie, ştiind că nu am mai făcut-o de mult timp. 

Mă simt uneori atât de străină de mine, încât nici nu mai îmi vine să scriu. Mă gândesc uneori cum ar fi fost să nu mă fi schimbat, să fi rămas mereu copilă. Copilă naivă, îmbătată doar în alcoolul bucuriei.

Am uitat că mai importantă decât toţi, sunt eu şi propriul sufletul. Am uitat că deşi aveam un cer deasupra capului, îmi limitasem orizonturile. 

De acum încolo va fi altfel. Voi scrie. Voi scrie mereu. Voi scrie orice. Asta vreau şi asta mă va face fericită. Pentru moment.

Mi-e dor de fericire. Mi-e dor de vise. Mi-e dor de prieteni. Mi-e dor de mine.

Ange."


E.

"Nimic nu este permanent înafară de schimbare"

vineri, martie 16

Sporturi extreme.



*

 "Era mai. Cireşele încercau să îşi facă apariţia, iar, odată cu ele, mă coceam şi eu.

În Paris cald, mai cald ca niciodată. "Oare vara cum o să fie dacă acum nu mai ştiu ce să pun pe mine?" mă întrebam eu, răsfoind ultimul număr din Vogue. "Vreau să fiu cândva pe copertă! Vreau să fiu manechin şi să apar peste tot! Vreau să îmi clădesc un imperiu pe baza frumuseţii!" Mă gândeam la toate astea când ventilatorul a început să scoată un sunet ciudat. Mi-am ridicat privirea şi m-am întins ca să îi dau un picior. Era mult, mult prea cald. Chris era pe afară. Îi plăcea să umble asa hai hui, doar pentru a admira oamenii. M-am ridicat din pat, m-am uitat în jurul meu şi nevenindu-mi nimic interesant în minte, m-am aruncat din nou în patul uriaş. 

După jumătate de oră a venit şi Chris. Era transpirat şi avea cu el un rucsac. 
- Ce faci cu ăla, Chris? l-am întrebat foarte curioasă.
- Plec.
- Unde pleci? Ai înnebunit? Avea de gând să plece pentru totdeauna?
- Offf copilă naivă! îmi zise el şi mă luă în braţe, oferindu-mi un sărut cald  şi sărat. Plecăm amândoi! Doar nu credeai că te părăsesc. Vom avea o mini-vacanţă. O sa fie superb! Ai să vezi Ange. Zona e superbă şi acolo nu e aşa cald. E tocmai bine. 
- Chris, dar plecăm aşa? Nu avem bagaje făcute..nu avem nimic. 
- Ne avem unul pe celălalt şi e deajuns. Acum du-te şi pune ceva într-un rucsac.

...

Nu aveam nicio idee că avea de gând să mă aducă la munte. Pirineii erau cei mai frumoşi în mai şi cu siguranţă puţini ştiau asta pentru că lumea părea că a rămas închisă acolo, la Paris. Drumul fusese greu, dar meritase. Peisajele erau de nedescris. Verdele crud al brazilor se amesteca cu pomii cărora abia le dădeau florile. 
Am ajuns pe un vârf numit Perdu. Ce nume ironic! Chris şi-a dat joc ghiozdanul, m-a luat pe sus, m-a lăsat în jos şi nebun de fericire a început să mă sărute pasional. M-a iubit acolo, pe acel vârf, până la apus. Nu era nimeni, eram doar noi doi, iar animalele păreau şi ele inexistente. La apus, a scos din ghiozdan un cort şi l-a montat într-un copac. 

- Chris, ce faci acolo?
- Montez cortul, Ange..
- În pom?
- Tu nu ai auzit de neobişnuit? Acesta este un sport extrem. Ia-l ca atare.
- Nu am de gând să dorm într-un cort atârnat de un copac
- De ce nu?
- De ce da?
- Ange, vei regreta că nu ai încercat chestii de genul acesta. Eşti tânără, profită de tinereţe. Vreau să te bucuri de viaţă. Deci, vrei?
- Ce să vreau?
- Să urci în cort?
- Ok.."
*

Am urcat şi a venit lângă mine. La răsărit, m-a cerut şi am spus da (asta voi povesti altcândva). A fost o noapte şi o zi din acelea pe care le pui într-un loc şi ştii că vor rămâne acolo pentru totdeauna. Am făcut un sport extrem, cortul-cocoţat cum îmi place mie să îl numesc, al doilea fiind faptul că am accepat să mă căsătoresc cu el. Acum nu ştiu dacă aş mai fi în stare de aşa ceva. De toate pe care le-am făcut împreună. Poate doar cu el. Cu altcineva nu. 

"Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire."

A.

*(Amintiri)

Tu ai practicat vreun sport extrem? Dacă da, cum a fost?

marți, martie 6

Alege orice.



Bună C.
Aici eu, A. Ştiu că ţi se va părea ciudat că îţi scriu. Nu prea mai vreau să îmi deschid aşa sufletul. Am multe de pierdut din cauza asta şi mi-am dat seama destul de târziu de acest lucru.

Nu ştiu cum sau de ce, dar te-am ales pe tine. Aveam, poate, mai multe drumuri şi mai multe cărări, iar eu am ales-o pe cea mai dificilă şi întortocheată. De ce? Nu era oare mai uşor să te las să pleci şi să îmi găsesc un drum uşor de parcurs? Regret alegerea făcută? Nu.

E ceva în mine care nu vrea să îţi dea drumul, ceva care mă leagă de tine precum o ancoră de un vas. Îmi faci bine? Îmi faci rău? Nu ştiu. E atât de stupid că nu îmi pot răspunde la întrebările astea. Ar fi fost mai uşor să ştiu adevărul şi să îţi cunosc părerea. Mi-ai spus să te las în pace, te-am lăsat (nu mi-a fost uşor) iar acum îmi trimiţi din nou scrisori. Asta cum mai vine? Mă vrei alături de tine sau nu mă vrei? Căci dacă mă vrei doar ca amică ţi-o spun drept că nu o pot face. Nu pot să stau să te aud cum vorbeşti despre alta, cum o săruţi pe ea de faţă de mine sau mai ştiu eu ce. Îmi va ajunge să ştiu că eşti sănătos şi fericit. Asta o pot afla şi de alţii.


Fă ceva, dar te rog, nu mă mai amăgi. Sunt fraieră şi îndrăgostită, nu profita de lucrul acesta. Mai am multe de învăţat şi o voi face pe parcurs şi cu timpul, pentru că timpul va fi singurul care mă va aduce pe linia de plutire.

Sunt pierdută. Mai pierdută ca niciodată. Nu mă regăsesc şi nu am ce să fac cu asta.
Sunt singură. Mai singură ca niciodată, deşi E. e lângă mine.

Sunt tânără. Mai tânără ca niciodată. Deci voi profita de faptul ăsta, poate de una singură.

Vreau să te hotărăşti, orice ar însemna asta. Nu mai pot sta aşa. S-au vărsat lacrimi multe şi sărate aşa că aş dori să ştiu dacă se vor mai vărsa şi în continuare. Măcar să îmi pregătesc sulul de serveţele din timp.

 Alege orice, numai alege. Spune-mi: "Proasto, da, vreau să fii cu mine sau nu vreau să mai faci parte din viaţa mea!". E chiar aşa greu? Nu încerca să mă îndepărtezi, îţi spun că nu va merge pentru că am încercat eu cu tine şi rezultatul a fost un dor mai aprins decât înainte.

Ne leagă ceva, dar nu ştiu ce. Alege dacă vrei să tai nodul ăsta şi să laşi toata sfoara în spate sau să treci peste el şi să continui. Au fost multe şi asta vezi atunci când te uiţi pe sfoară că un nod e mai gros, altul mai subţire.

Gândeşte-te ce e în inima mea şi cum arată defapt această comoară, dăruită cândva ţie.

Te sărut, A.

vineri, martie 2

În gândul meu.



Mă gândesc la tine mereu. Mi-e frică că aşa cum ai plecat de atâtea ori, o vei face şi acum când eşti pe cale să te întorci după mult timp de melancolie şi dor. Atunci când vii, sufletul meu vibrează. Aduci bucurie şi parfum, lumină şi speranţă, credinţă şi iubire. Te aştept mereu şi întotdeauna o voi face. Eşti parte din mine şi din ceea ce sunt, eşti o uşă deschisă spre orizonturi necunoscute.

Azi am stat. Am stat, m-am văzut cu lumea, am râs şi am vorbit de parcă mi s-ar fi întâmplat ceva foarte interesant. Toţi curioşi, că aşa e lumea, te descoase când ştie că te chinui să îţi coşi operaţia pe cord deschis prin care tocmai ai trecut "Şi ce te face să fii aşa de fericită?" "Vai! Dar radiezi mon petit!" "Îţi stă bine părul..parcă te-ai şi vopsit?" Şi când crezi că ai auzit destule, n-ai nici cea mai mică idee că ceea ce ţi-a ajuns pe la urechi a fost doar începutul. Multora le pasă doar când greşeşti sau când treci prin ceva atât de tragic încât pot povesti şi altcuiva râzând de gafele sau dramele tale.

De ce să îţi pese ţie ce vrea şi ce crede lumea? Numai inima ta şi cu tine ştiţi ce vreţi şi ce vă doriţi.

Motivul pentru care sunt aşa, eşti tu. Atât de vie şi colorată, încât sufletul mi se umple de mireasma florilor pe care le aduci.

Bună seara, iubito! Bine ai venit şi să sperăm că nu vei pleca prea curând, pentru că, dragă Primăvară, te aşteptăm mult şi te preţuim prea puţin atunci când vii.
A.

"Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului!"


Ţie ce anotimp îţi place şi de ce?

marți, februarie 14

Noi nu ştim să iubim.

http://weheartit.com

E totul alb în jur şi mă orbeşte. Munţi de zăpadă aşteaptă copiii lipsiţi de griji să se arunce în ei. Săniuţele sunt trase de bunici chinuiţi de prea multă muncă, cu puterile ajunse la sfărşit. Populaţia adultă se trezeşte zilnic la ora 6:45 pentru a îşi face o cafea şi a pleca la muncă, ducând o luptă crâncenă cu zăpada. Aşa e mai mereu, aşa e de când mă ştiu şi nu cred că se va schimba ceva.

Eu stau şi privesc totul. Spunea Confucius odată "Când vezi un om bun, încearcă să îl imiţi, când vezi un om rău, analizează-te." Dar analiza oare nu trebuie făcută profundă, privită din interior în interior? Filozofez. Poate mă vei înţelege sau poate mă vei înjura spunându-mi într-un mod indirect să mă duc dracului.

Te întrebi ce mai face C.? E bine, îmi trimite scrisori zilnic. Am ajuns să cred că voi ceda cât mai curând. Poate chiar azi când se presupune a fi "Ziua îndrăgostiţilor" sau poate într-o altă zi. E totul atât de plastique că mi se face greaţă.


"Dragă Sfântule Valentin, am fost trimisă să îţi transmit un mesaj trist. Nu ai idee cât de trist. Poate vii doar o dată pe an şi umpli sufletele de iubire, faci profit vânzătoarelor ambulante şi îl trimiţi pe Cupidon să mai arunce câteva săgeţi, dar cu toate încercările tale zadarnice,
noi nu ştim să iubim.

Cu părere de rău, A."

"Dacă continui să faci ceea ce faci, vei continua să primeşti ceea ce primeşti."



duminică, ianuarie 22

În memoria celui de care mi-e zilnic dor.

Azi nu vreau să scriu despre niciun C., despre nicio E., nici măcar despre mine. Azi vreau să scriu despre cel de care mi-e dor zilnic şi pentru care aş da orice să-l mai văd măcar o singură dată.

L-am iubit din întâia clipă în care l-am văzut şi numele lui, nu al altcuiva, l-am rostit pentru prima dată în viaţă. Îl văd mereu şi mă gândesc cum ar fi fost să fie aici şi să îmi spună "Ştii că totul va fi bine!". Nu ştiu dacă e mândru sau e dezamăgit de mine, nu ştiu dacă ştie că mă gândesc la el în fiecare dimineaţă când deschid ochii şi în fiecare seară când îi închid, dar îmi doresc să o facă, pentru că indiferent dacă a plecat, vreau să ştie că îl simt mereu aproape de mine şi de sufletul meu.

Astăzi, nu îmi pare rău că l-am iubit, dar îmi pare îngrozitor de rău că nu am ştiut să preţuiesc fiecare moment cu el şi că am irosit puţinul timp care ni se dăduse. Au fost ani, dar acum când mă uit în urmă mi se par fracţiuni de secunde puse pe fugă, gata să fie lăsate în voia sorţii.

Îmi doresc ca nici el să nu mă fi uitat, ca el să ştie că îl iubesc enorm şi că îmi pare rău dacă l-am supărat sau l-am dezamăgit.

"De ce plângi?" îl aud şi acum spunându-mi şi luându-mă de mână ca să mă asigure că orice s-ar întâmpla, va fi lângă mine. De ce plâng? Cum să nu plâng când ştiu că ai plecat prea devreme de lângă mine? Cum să nu plâng când îi văd pe toţi cum blesteamă soarta că te-a luat?

Ştiu că eşti undeva acolo şi nu ştiu când am să te revăd, dar vreau doar să am certitudinea că o voi face cândva.

Îmi lipseşti teribil, te iubesc enorm şi aş da tot timpul înapoi, doar ca să te am lângă mine.

În memoria bunicului meu, cel de care mi-e zilnic dor.
A.





sâmbătă, ianuarie 21

De ce să risc?



"Ce ştiu acum când mă gândesc la trecut e că am fost încercată de multe sentimente în fragmentul consumat din scurta mea viaţă. Am iubit, am urât, am plâns, am râs, dar oare a existat vreodată un moment în care m-am simţit cu adevărat fericită? Ce să-mi răspund când ştiu că dacă am trăit cândva un sentiment de genul acesta, azi stă ascuns bine după clipe de durere şi de plâns?

Nu ţi-am răspuns la nicio scrisoare aruncată zilnic în cutia mea poştală. Cred că le scrii doar pentru că ştii că le iau de acolo şi le citesc. Nu mi-a fost uşor să fac asta, să încerc să îmi spun că merit ceva mai bun decât tine cum nu îmi e nici acum să o fac.

Îmi închipui zilnic cum ar fi fost cu un altul şi în mintea mea se aşterne ceaţa. Te văd peste tot pe tine, contrar voinţei mele.

Până la urmă, spune-mi tu, de ce să risc? De ce să îţi mai dau o şansă când ştiu deja că au fost destule din partea amândurora? De ce să ne încăpăţânăm să rămânem pe loc când putem pleca înainte cu zâmbetul pe buze şi inima sfărâmată?

Mă mint şi cred că te mint şi pe tine. Atâta timp cât te voi iubi, mă vei iubi şi tu, iar mintea noastră nu va avea puterea să se pună în calea sorţii.

La dracu!

...

"Dragă C.,

Dacă toate scrisorile tale sunt pentru a mă impresiona, află că ai făcut-o îndeajuns de mult încât nu ţi-am răspuns la niciuna. Puteai să îmi scrii un mail sau să dai un telefon dacă ţineai neeapărat să vorbim, dar cred că vrei să mi-o plăteşti cu aceeaşi monedă, prin scrisori.

Am înţeles că te-a rănit faptul că nu ţi-am spus, dar din ce motiv să fugi ca un nebun? Ce ai câştigat şi unde ai ajuns cu asta?

Tu mai înţelegi ceva? Eu nu vreau să mai risc. Mi-e prea frică de eşec, de nopţi îmbătate în alcool, de suferinţă. Căci, da, am suferit mult şi încă o fac. Şi toate acestea nu ţi le zic pentru a îţi umple ţie orgoliul până la refuz, ci pentru a îţi arăta că pot să ţi le spun "personal".

Aş risca, dar arată-mi că am pentru ce.

Te sărut, A."

"Esecul ne invata umilinta, ne confrunta cu propriile noastre limite si ne arata ca nu suntem invincibili."