expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

luni, aprilie 8

Pe furiş.




Îl privea în aşa fel încât cine ar fi trecut pe acolo şi ar fi zărit-o, ar fi catalogat-o, fără drept de apel, ca fiind senilă. Nu avea timp acum să se gândească la asta. Nu o interesa câtuşi de puţin. Atenţia îi era limitată, dar întinsă în acelaşi timp la maxim.

Nu o observase, asta pentru că gesturile lui păreau prea naturale şi involuntare. O ştia plecată, cu treburi prin oraş şi estimând timpul de când plecase şi cât trecuse de atunci, o bănuia acum într-o librărie, afundată cu nasul într-o carte care o atrăsese doar stând cuminte în sectorul de "beletristică".

De fapt şi de drept, făcuse şi asta, doar că în ziua aia nu o atrăsese nicio carte în mod deosebit. Se gândise să îi facă o surpriză şi să ajungă acasă înainte ca el să se trezească. Se trezisese, dar oboseala care pusese stăpânire pe el de când se angajase, îl împiedicase în acea dimineaţă însorită de aprilie să o audă venind. Se ascunsese după peretele care despărţea camera de hol, stând  ghemuită cu respiraţia între-tăiată. Se simţea ca la "faţa-ascunselea", doar ca miza era mai mare acum ca niciodată. De când îşi dorea ea să îl privească fără ca el să ştie şi de câte ori eşuase lamentabil...

Îl privi cum se ridică somnoros din pat şi îşi trecu din obişnuiţă mâna prin păr, cum pipăi locul de lângă ca să vadă dacă ea e sau nu acolo şi cum oftă copilăreşte când constatase că locul e gol, cum se ridică greoi şi se îndreptă spre geam unde se opri preţ de câteva minute privind spre cer. Ce făcea şi la ce se gândea, doar el ştia, căci ei îi era imposibil să-i pătrundă multitudinea de gânduri. Asta o fascina cu adevărat. Faptul că existau oameni care aveau cel puţin la fel de multe gânduri ca ea. Pe ea nu o înfricoşa constatarea asta pentru că învaţase întru-un fel sau altul să le controleze. Nu se putea gândi decât ce îi trecea lui prin cap în momentele acelea când îşi lua tălpăşiţa şi fugea în lumea lui, lăsând-ui ei doar un copil cu privirea absentă.

Îl considera un specimen interesant. Se îndrăgostise de mintea lui şi de când îşi recunoscuse asta, ştia deja că era prea târziu şi că îl iubea. Îl iubea din suflet, cum doar o inimă de femeie poate iubi şi nu-şi putea imagina ziua în care va înceta să o facă. Pentru ea lupta se sfârşise demult şi inima o luase la goană nebună.

Şi trezindu-se din avalanşa de gânduri care puseseră stăpânire pe ea, deschise ochii în adevăratul sens al cuvântului şi îl văzu privind-o. Zâmbi roşind toată. Se simţea ca un copil prins de mama că a mâncat o bomboană înainte de masă.

Of, tocmai ce spusese că învăţase să le controleze şi tocmai ce sperase că putea sta să-l observe mai mult de zece minute.

O să rămână trează cândva şi o să-l privească dormind. Poate mâine...

A.
Eu o să am poezie în viaţa mea. Şi aventură. Şi dragoste. Dragoste mai presus de toate. Nu… nu postura artistică a dragostei, nu jocuri vesele şi poetice care sunt sursa de amuzament al unei serate, ci dragostea ce-i… mai presus de viaţă. Dificilă, de nestăpânit - precum zarva din inimă, fără să poţi face nimic, în pofida ruinei sau extazului. Dragoste cum n-a mai fost niciodată văzută într-o piesă.