expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

vineri, ianuarie 16

Când N(oi) tinde la infinit.




Stăteam pe pieptu-i și îi număram bătăile inimii, pierzând de fiecare dată și ritmul, și numărătoarea. Eram doar noi și un cer din ale cărui stele gustasem cu puțin timp în urmă. Mi se juca în păr firesc și natural, cum doar un bărbat o poate face. Știam că mi-e acasă. Știusem de când îi cuprinsesem pentru prima dată sufletul în ochi, doar că negasem cu încăpățânarea ce mi-e caracteristică, că nu-i așa. Mi-a spus că era conștient că avea să mă întâlnească cândva, doar că nu știuse, niciodată concret, când. M-a lăsat goală. De cuvinte și sentimente. Și mi-a iubit sufletul, admirându-mi cicatricile războaielor prin care îl târâsem. Încercasem în zadar să îl îndepărtez - îmi era frică că are să-mi vadă urmele rănilor și să plece, așa cum au mai făcut mulți înaintea lui. Pe când el, a rămas, stăruind asupra granițelor, limitelor și obstacolelor puse de sufletul meu în apărarea lui naivă față de oameni.

L-am întrebat ce a simțit atunci, atunci când i-am pus pentru prima oară suflet pe buze. 
”Că nu va fi ultima oară.”



A.

”Înțelegeam acum că ceea ce mi-a lipsit întotdeauna și ceea ce am căutat a fost mâna asta pe umărul meu și sentimentul că-i pentru totdeauna.”