expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

joi, aprilie 10

Lacrimi în cer.


Dintre o mare de oameni, azi am rugat cerul să îmi plângă sufletul rătăcit. Mi s-a părut că el poate înţelege cel mai bine durerea unei pierderi, asta pentru că în fiecare zi alege moartea soarelui în schimbul lunii, şi invers. M-a întrebat la plecare dacă am uitat poveştile cu stele. I-am spus că nu, le ştiu pe de rost. Mi le-a născocit chiar el în zile lungi de vară, când îmi era călăuză printre gânduri. M-a vegheat în multe nopţi când refuzam somnul şi m-a implorat să îl primesc în suflet - dacă nu pentru odihnă, măcar pentru vise. M-a plimbat pe nori, făcându-mă să mă îndrăgostesc de unii dintre ei. Nu contest, m-a avertizat că sunt iluzii şi că se vor risipi la primul oftat al lui, dar nu am vrut sub nicio formă să îl cred.

Şi când am aflat că Cerul oftează, am ştiut în sinea mea că are şi lacrimi. 
Aşa că i-am spus lui să plângă pentru mine. 
Şi (ne-)a plâns.   

A.
"Câtă durere încape într-o lacrimă?"


luni, aprilie 7

Goana imperfecţiunilor.





Îţi ştiu toate aluniţele. Cu luna martor, le-am trasat conturul într-o noapte sufocantă a unei veri de lângă mare. M-am oprit la fiecare în parte şi le-am admirat, iar celor care mi-au tăiat răsuflarea, le-am pus nume de stele. Mi-a părut familiară forma spatelui tău, cu răsuflarea greoaie pe care o simţeam una cu a mea. Mi-au mărturisit amintirile că ţi-am dat viaţă curbelor în acea noapte în care m-am decis să ţi le caut şi să ţi le găsesc. Îmi amintesc şi acum că cerul stelelor mele născute din frenezia iubirii pe care ţi-o purtam, mi-au fost propriile-ţi buze. Mari, cărnoase, inegal conturate, imperfect de perfecte. Erai sculptat frumos. 

Am iubit imperfecţiunile oamenilor care mi-au luat o parte din suflet. Şi încă o fac.
Tu ai fost unul dintre ei. 

A.
"În final, dintr-un univers de întrebări, va cutremura pământul numai una: "Cum ar fi fost dacă?"

joi, aprilie 3

Băiatul cu vioară.




Am iubit cândva un băiat cu vioară. L-am iubit atât de mult, încât îl făcusem parte din mine. Când a plecat, nu am avut cuvinte să îi mai spun ceva. I-am lăsat în schimb ceea ce îmi luase cu bună ştiinţă însoţite de câteva regrete şi neajunsuri. Mi-am îngropat de atunci cuvintele multe şi nespuse şi le-am pus o cruce. Ceva din mine a murit acolo, în acel loc şi o dată cu ele, a murit şi amintirea lui. De atunci nu am mai vrut să aud vreo vioară. Simţeam că toate îmi cântă mie, dorind cu ardoare ca fiecare parte din mine să ţipe. Am tăcut mereu când ascultam. Nu plângeam, lacrimile mi se prelinseseră pe cruce până la epuizare, făcându-mă să sângerez pe interior. Nu pot explica sângerarea. Am avut-o atunci când l-am întâlnit pe el după multă vreme, când am văzut-o pe ea şi desigur, când am auzit vioara. L-am privit tăcută, nu-mi mai plăcea să vorbesc. Mă schimbasem mult de când mă oprisem din a-l mai iubi. Nu era o schimbare majoră, dar era suficientă cât să pot recunoaşte că îmi făcuse un bine când plecase. Nu îmi era dor de el, dar îmi era de nopţile vegheate de vioară. Atât de mult învăţasem să îi iubesc pasiunea, încât devenisem una cu ea.

Am mai auzit vioara de-a lungul vremii şi n-am mai plâns, nici n-am sângerat. Am zâmbit în amintirea ei, am împreunat trei degete pentru acea cruce şi mi-am continuat grăbită drumul. 
Băiatul? Un simplu străin cu amintiri. 

A.
"Poţi pierde numai lucrurile de care te agăţi."