Dintre o mare de oameni, azi am rugat cerul să îmi plângă sufletul rătăcit. Mi s-a părut că el poate înţelege cel mai bine durerea unei pierderi, asta pentru că în fiecare zi alege moartea soarelui în schimbul lunii, şi invers. M-a întrebat la plecare dacă am uitat poveştile cu stele. I-am spus că nu, le ştiu pe de rost. Mi le-a născocit chiar el în zile lungi de vară, când îmi era călăuză printre gânduri. M-a vegheat în multe nopţi când refuzam somnul şi m-a implorat să îl primesc în suflet - dacă nu pentru odihnă, măcar pentru vise. M-a plimbat pe nori, făcându-mă să mă îndrăgostesc de unii dintre ei. Nu contest, m-a avertizat că sunt iluzii şi că se vor risipi la primul oftat al lui, dar nu am vrut sub nicio formă să îl cred.
Şi când am aflat că Cerul oftează, am ştiut în sinea mea că are şi lacrimi.
Aşa că i-am spus lui să plângă pentru mine.
Şi (ne-)a plâns.
A.
"Câtă durere încape într-o lacrimă?"