expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

joi, aprilie 9

Tu câte stele ai?




La un infinit de întrebări am să caut tot atâtea răspunsuri. Și-atunci când am să le aflu, voi crea o galaxie. O galaxie doar a mea, în care am să-mi atârn amintirile sub formă de stele, împiedicându-le să se stingă în timpul zilei. Am să mă plimb printre ele, strigându-le pe numele ce le-am pus cât încă eram pământeană. Voi avea propriul meu cer, și-am să-l fac mai albastru ca cel ce mi se plimbă vara pe deasupra creștetului. Când are să fie ploaie, mă voi clăti de sarea ce-am adunat-o o viață, pusă conștientă într-o mare. Voi culege și voi inhala flori de primăvară, și-abia atunci am să aflu ce-i parfumul. Am să ți-l aflu și pe-al tău, atunci când am să-mi trimit inima la război, ducând-o în brațe la mama ce avea să mi-o ungă cu alifii. 

În ceas târziu am să-nțeleg iubirea, și-n ceas târziu am să-mi lepăd sufletul mizer. 
Nestingherit va fi drumul meu către cer și-ntortocheat pân' la a mea galaxie..


A.
"S-ar fi spus să cerul şi stelele se oglindesc pe pământ, ca într-o apă. Erau licurici, erau firimituri ca de sidef, diamante sau numai bucăţele de sticlă, sau poate stelele care cădeau se prefăceau în licurici şi în pietre scumpe?

Şopteau gâzele între ele, sau foşneau frunzele?

Oare aşa era zumzetul, viaţa, taina pământului noaptea?

M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau, trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul  iubire şi, o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…“

vineri, ianuarie 16

Când N(oi) tinde la infinit.




Stăteam pe pieptu-i și îi număram bătăile inimii, pierzând de fiecare dată și ritmul, și numărătoarea. Eram doar noi și un cer din ale cărui stele gustasem cu puțin timp în urmă. Mi se juca în păr firesc și natural, cum doar un bărbat o poate face. Știam că mi-e acasă. Știusem de când îi cuprinsesem pentru prima dată sufletul în ochi, doar că negasem cu încăpățânarea ce mi-e caracteristică, că nu-i așa. Mi-a spus că era conștient că avea să mă întâlnească cândva, doar că nu știuse, niciodată concret, când. M-a lăsat goală. De cuvinte și sentimente. Și mi-a iubit sufletul, admirându-mi cicatricile războaielor prin care îl târâsem. Încercasem în zadar să îl îndepărtez - îmi era frică că are să-mi vadă urmele rănilor și să plece, așa cum au mai făcut mulți înaintea lui. Pe când el, a rămas, stăruind asupra granițelor, limitelor și obstacolelor puse de sufletul meu în apărarea lui naivă față de oameni.

L-am întrebat ce a simțit atunci, atunci când i-am pus pentru prima oară suflet pe buze. 
”Că nu va fi ultima oară.”



A.

”Înțelegeam acum că ceea ce mi-a lipsit întotdeauna și ceea ce am căutat a fost mâna asta pe umărul meu și sentimentul că-i pentru totdeauna.”