expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

vineri, noiembrie 22

Sfârşit glorios.






Mă sperie că timpul fuge şi că eu nu pot ţine pasul cu el. Încerc şi alerg zilnic cât pot, dar nu reuşesc să îl prind din urmă. Mi-e frică că într-o zi am să obosesc atât de tare, încât mă voi opri; pierzându-i astfel paşii. Atunci când se va întâmpla, pe cui am să-i urmez? Mereu am crezut în importanţa drumului mai mult decât a destinaţiei. Am sperat însă, în tăcere, la o călătorie fabuloasă şi un sfârşit memorabil. De asta am iubit viaţa care mi s-a dat şi de aceea am trăit-o gustând din aproape tot ce mi-a oferit. Conştientizam existenţa unui sfârşit. Glorios sau nu, era acolo şi mă aştepta răbdător. 


"Numai timpul nu-şi pierde timpul."
A.

miercuri, noiembrie 13

Zbor de Luceafăr.



Am să-ţi dau drumul. Şi-ai să zbori. N-am să mă ating de aripile tale. Am să le tai numai pe ale mele. Aşa, nu te voi ajunge din urmă. Căci tu eşti Luceafăr, iar ale tale orizonturi îmi sunt chiar şi până acum necunoscute. Să zbori, dragule. Şi să nu te uiţi în spate. Să te înalţi glorios şi să mă laşi să cad agonizând în adâncuri. Să-ţi înalţi aripile departe, până unde poţi să atingi luna cu sărutările pe care obişnuiam să le primesc eu. Să-i spui soarelui că-l iubesc şi-l preţuiesc cel mai mult acum când a fugit. Să fugi şi tu cu el. Să cunoşti meleaguri pe care eu mi-am permis numai să le visez cu propria-mi minte. Să le povesteşti stelelor despre ele. Când va cădea una, voi fugi la ea şi-mi va spune şi mie povestea ta.


"Fugind de fericire de frică să n-o pierzi."
A.


sâmbătă, noiembrie 9

Mărturisire.




Mereu am iubit bărbatul care era şi copilul de care mă îndrăgostisem. În fiecare zi altul. Reuşise într-un fel sau altul să mă captiveze şi să-mi menţină atenţia vie. Era greu, căci mă plictiseam tare repede de bărbaţi. Asta pentru că învăţasem cu timpul să îi anticipez. La el îmi era imposibil. Îl citeam rar, greoi, cu multe eforturi. Avea ziduri imense la care trebuia să ajung, iar eu nu am fost niciodată bună la căţărat. Pe-ale lui, însă, m-am încăpăţânat să le urc. Ştiam că îl voi iubi din suflet şi pentru totdeauna. Era special, diferit, ciudat. Da, avea un suflet ciudat. Straniu. Un suflet nestăpânit. Şi gânduri. Multe, multe gânduri. Nu le putea face faţă. Uneori ceda, îl simţeam. Tăceam. Tăceam pentru că îl înţelegeam mereu, chiar şi atunci când nu trebuia. Tăceam pentru că strângerea lui de mână îmi spunea mie mai multe decât mi-ar fi zis o multitudine de cuvinte. Şi-l admiram. Era puternic, loial, pasionat, ataşat. Cu bun gust. Făcea multe lucruri într-o manieră educată. Eram mândră de el.

Îi spuneam rar multe din acestea. Aşa cum el avea pretenţia ca eu să ştiu, aşa speram şi eu ca el să fie cunoscător de ele.


"Doamne! cât de mult mi-am iubit libertatea cândva, înainte de a te iubi mai mult decât pe ea."
A.