Mereu am iubit bărbatul care era şi copilul de care mă îndrăgostisem. În fiecare zi altul. Reuşise într-un fel sau altul să mă captiveze şi să-mi menţină atenţia vie. Era greu, căci mă plictiseam tare repede de bărbaţi. Asta pentru că învăţasem cu timpul să îi anticipez. La el îmi era imposibil. Îl citeam rar, greoi, cu multe eforturi. Avea ziduri imense la care trebuia să ajung, iar eu nu am fost niciodată bună la căţărat. Pe-ale lui, însă, m-am încăpăţânat să le urc. Ştiam că îl voi iubi din suflet şi pentru totdeauna. Era special, diferit, ciudat. Da, avea un suflet ciudat. Straniu. Un suflet nestăpânit. Şi gânduri. Multe, multe gânduri. Nu le putea face faţă. Uneori ceda, îl simţeam. Tăceam. Tăceam pentru că îl înţelegeam mereu, chiar şi atunci când nu trebuia. Tăceam pentru că strângerea lui de mână îmi spunea mie mai multe decât mi-ar fi zis o multitudine de cuvinte. Şi-l admiram. Era puternic, loial, pasionat, ataşat. Cu bun gust. Făcea multe lucruri într-o manieră educată. Eram mândră de el.
Îi spuneam rar multe din acestea. Aşa cum el avea pretenţia ca eu să ştiu, aşa speram şi eu ca el să fie cunoscător de ele.
"Doamne! cât de mult mi-am iubit libertatea cândva, înainte de a te iubi mai mult decât pe ea."
A.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Să fii sincer.