expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

luni, martie 4

Nu-mi eşti doar vară.



Pe timp de arşiţă şi soare ucigător, privirile noastre s-au întâlnit într-un iulie înfierbântat. Să-mi crezi cuvintele dulci şi nodul pe care l-am născut o dată ce ochii tăi i-au întâlnit pe ai mei. Nu i-ai privit, i-ai pătruns şi i-ai citit precum un roman de dragoste, c-un final tulburător. N-ai zis nimic, te-ai prefăcut că sufletele noastre nu s-au mai întâlnit înaintea acelei zile şi că o viaţă anterioară e imposibilă, iar teoria pe care se bazează aceasta, cât se poate de ridicolă.

Eu, copilă; tu, copil; ne-am dat drumul reciproc. Ce simţeam noi, prea puternic, ce aveam noi, prea periculos. Am dat cu fuga, iar în spate ne-am aruncat amintirile. Le-am îngropat bine şi am însemnat locul, ca să ştim unde să ne întoarcem şi să le dezgropăm atunci când vom şti că a venit vremea.

Mi-ai fost o vară frumoasă. Mi-ai fost briza mării şi nisipul fin, vântul cald, norii grăbiţi. Am visat să-mi fii frunze roşiatice căzute din copaci îmbătrâniţi, ploaie rece şi multă, fulgere şi tunete zbuciumate, nori negri, fulgi de nea, viscol aprig. Au rămas doar vise, căci pasul tău grăbit nu a ales nimic altceva decât primăvara.
Sfârşit de iarnă, început de primăvară, când totul prinde viaţă, iar sufletul se trezeşte cu adevărat la realitate.

Nu-mi eşti doar vară. Mi-ai fost vis de toamnă, ger de iarnă şi speranţă de primăvară. Mi-eşti alinare în nopţile în care sufletul mi-e mai întunecat ca cerul, sclipire în ochi când lacrimile încearcă să fure gramele de fericire rămase, zâmbet nemăsurat şi dor nemărginit.

De-ai să-mi dai drumul iar, nu voi mai avea aripi să zbor către mare. Căci, dac-ai să-mi fii vară din nou, cerul va urla a nerăbdare, iar soarele-mi va picta pistrui sub ochii verzi spălaţi de sare.

A.

"Cum se iubesc oamenii pe pământ? Luptând împreună."