expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

vineri, noiembrie 28

Când zbori, ia-mă cu tine.



    Nu-mi place toamna. Nu mi-a plăcut niciodată. E tristă. Fascinantă, dar tristă. Cu fiecare frunză pe care o omoară în mod tacit, simt o nevoie acută de a-mi revendica zâmbetele pe care le-am dăruit unei surori de-ale ei. Mi-e dor (mereu) de vară...incontrolabil dor! Nimic nu e ca vara - nici marea, nici cerul.
    Tu mi-ești. M-ai găsit într-o zi caldă, cu un cer senin și-un aer sărat de o mare străină. Zbuciumat îmi era sufletul atunci, domolit pe alocuri de valuri presărate în amiezile zilelor de acolo. Cred că acolo (departe) și atunci (târziu) mă oprisem din fugă. Mărturisesc că obosisem - e firesc, uman. N-am căutat să te găsesc, dar m-ai privit și am înțeles că de fapt, o făcusem, doar că involuntar. M-ai privit tu - un străin frumos - și mi-ai epurat (inconștient) sufletul cu dorințe însetate și speranțe infinite.

Rămâi cu mine să-mi șoptești aceleași valuri,
să zbori sub același cer pe care-mi întind privirea în fiecare seară înainte de a-ți veghea somnul,
să  cânți sonata asta până obosești 
și după ce tragi aer în piept 
să o cânți din nou, 
la nesfârșit, 
că-i tare frumoasă 
Și-mi place.



A.
„Ne-am contopit în cap și-n gesturi, am vorbit despre război și resturi.”