http://weheartit.com |
"23 decembrie, Paris.
Să-ţi spun sincer, am ştiut-o de când m-am trezit. De ce să mint? Când m-am uitat pe geam şi am văzut aleea albă şi oamenii degeraţi am ştiut-o din nou, dar nu am vrut să o spun.
Mi-am început dimineaţa ca oricare alta, cu o ţigară şi un ceai. După duş, m-am machiat (o fac destul de rar în zilele libere) şi m-am îmbrăcat puţin mai neobişnuit. De ce? Nu ştiu. Nu mă întreba, sau întreabă-mă şi îţi voi răspunde că nu am nici cea mai mică idee. După am ciugulit câte ceva din resturile rămase în frigider, am sunat-o pe mama să îi spun că sunt bine şi că mi-am luat pastilele ca în cele din urmă să îi telefonez lui E. aşa cum fac în fiecare zi. Mi-a răspuns somnoroasă, nici nu mă mir că dormea. Are fata asta un somn în ea de parcă hibernează în fiecare seară. "Iar dormi?" i-am spus sorbind ultima picătură din ceaiul meu răcit. A mormăit ceva, m-a înjurat puţin şi mi-a spus că mă sună când se trezeşte, închizându-mi.
M-am mai învârtit puţin prin casă, ca un titirez blond, am făcut puţină ordine, deşi erau toate lucrurile la locul lor. Într-un final mi-am zis "De ce amâni să pleci? Până la urmă nu se poate întâmpla nimic." Am ieşit o jumătate de oră mai târziu şi m-am îndreptat spre Centrul Comercial "La Samaritaine". Îmi place mie cel mai mult acolo, mai ales de sărbători. Au ei o atmosferă care parcă te face să cumperi.
Ajunsă, am parcat şi am intrat să îmi încep cursa pentru cumpărăturile de Crăciun. După vreo oră, deşi obosită, nu vroiam să plec. Îmi doream să mai stau şi poate că acum ştiu de ce. Eram într-un magazin de haine şi mă uitam la te miri ce.
- Cumpărături de Crăciun? M-ai întrebat cu puţină reţinere.
M-am întors. O ştiusem de când mă trezisem că aveam să te văd. Toată fiinţa mea fusese conştientă de acest lucru. Te-am privit scurt, am încercat să îmi forţez inima să nu o mai ia aşa la goană şi mi-am întors privirea la haine.
- Aşa se pare, ţi-am răspuns sec, încercând să îmi ascund din răsputeri emoţiile.
Simţeam că mă fixai cu privirea, dar îmi spuneam întruna că poate am trecut peste, poate te-am uitat, poate cine ştie... Ţi-ai dres glasul. Te-am privit încă o dată doar pentru câteva secunde ca să înţelegi că te ascult dacă ai de gând să îmi spui ceva şi mi-am continuat activitatea.
- Deci..eşti ok în rest? m-ai întrebat legănându-te de pe un picior pe altul. Am început să râd. Ce altceva puteam face ca să nu încep să urlu la tine?
- Destul de ok, nu se vede?
- Aşa se pare, mi-ai răspuns cu o privire tristă.
- Dar tu? Tu cum eşti? Te-am întrebat cu privirea aţintită spre o bluză oribilă, deloc pe placul meul, care îmi distrăgea atenţia în acel moment tensionant.
- Ăăăă..eu sunt bine. Binişor aş putea spune..
- Mă bucur atunci.
M-am uitat la tine, păreai obosit şi nedormit, am dat din cap în semn că plec şi m-ai prins de mână. În acel moment mi-a luat foc tot corpul. Un foc din acela pe care nu îl poate stinge nici măcar un gheţar. Mi-am smuls mâna din a ta, am luat bluza oribilă şi m-am îndreptat înspre casa de marcat. Ştiam că nu ai să vii după mine, te cunoşteam prea bine, însă m-ai şocat urlând din locul în care te lăsasem:
- Oriunde şi oricât ai fugi, inima mea te va căuta şi te va găsi. Şi bluza aia nu e deloc genul tău!
Nu m-am întors să te privesc. Tremuram toată şi privirea începea să mi se înceţoşeze din cauza lacrimilor. Am aruncat bluza unde am văzut cu ochii şi am ieşit din magazin. Fix atunci m-a sunat E., dar i-am închis pentru că nu eram în stare de nimic.
Am ajuns acasă şi am găsit un plic aruncat în cutia poştală. Ştiam dinainte să îl deschid de la cine era, la fel cum ştiusem şi de dimineaţă. Am rupt plicul şi am citit:
"Îmi lipseşti.
C."
Miracole? Poate.
A."
"Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa...Unul - de a crede că nu există miracole. Altul - de a crede că totul este un miracol."
Tu crezi în miracole?