expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

vineri, noiembrie 28

Când zbori, ia-mă cu tine.



    Nu-mi place toamna. Nu mi-a plăcut niciodată. E tristă. Fascinantă, dar tristă. Cu fiecare frunză pe care o omoară în mod tacit, simt o nevoie acută de a-mi revendica zâmbetele pe care le-am dăruit unei surori de-ale ei. Mi-e dor (mereu) de vară...incontrolabil dor! Nimic nu e ca vara - nici marea, nici cerul.
    Tu mi-ești. M-ai găsit într-o zi caldă, cu un cer senin și-un aer sărat de o mare străină. Zbuciumat îmi era sufletul atunci, domolit pe alocuri de valuri presărate în amiezile zilelor de acolo. Cred că acolo (departe) și atunci (târziu) mă oprisem din fugă. Mărturisesc că obosisem - e firesc, uman. N-am căutat să te găsesc, dar m-ai privit și am înțeles că de fapt, o făcusem, doar că involuntar. M-ai privit tu - un străin frumos - și mi-ai epurat (inconștient) sufletul cu dorințe însetate și speranțe infinite.

Rămâi cu mine să-mi șoptești aceleași valuri,
să zbori sub același cer pe care-mi întind privirea în fiecare seară înainte de a-ți veghea somnul,
să  cânți sonata asta până obosești 
și după ce tragi aer în piept 
să o cânți din nou, 
la nesfârșit, 
că-i tare frumoasă 
Și-mi place.



A.
„Ne-am contopit în cap și-n gesturi, am vorbit despre război și resturi.”

joi, octombrie 16

Omul vitruvian







Tu ești om, eu doar un suflet. Îmi place să cred că te-am lăsat să mă cunoști, câtuși de puțin, căci n-ai fost decât un alt trecător. Te-am pus să pleci la fel cum ai venit - repede și de nicăieri. 
Mi-ai spus că vrei să mai rămâi, că sunt echilibrul tău. Ți-am răspuns că echilibrul e artă și arta e echilibru, iar eu nu sunt niciuna din ele. 



 ”Dintre sutele de pași care au bătut drumul nocturn de la patul tău în bucătărie și înapoi, i-ai mai recunoaște pe ai mei, apăsați și stângaci?”
A.

duminică, august 10

De vorbă cu marea.



     Sunt alt om. Mă privesc în oglindă și îmi spun „m-am schimbat”. Am aceiași ochi triști și același zâmbet șters, dar, cu toate acestea, nu mai sunt nici pe departe cine obișnuiam să fiu. Mi-am dat seama, aici, la mare, când m-am dus într-o seară să îi vorbesc. Am întrebat-o, cum fac de fiecare dată, ”De ce?”. Mi-a spus că era nevoie. Cică de fiecare dată când m-am întors la ea am venit „altfel”. Că „altfel” voi veni și vara viitoare, și peste două veri. Pentru că trebuie să cresc - mi-a spus, jucându-mi-se în păr cu briza ușoară și sărată. Am simțit schimbarea în momentul în care nu i-am mai cerut să mi te găsească. Când m-a întrebat pe cine caut, i-am spus că „pe mine”. Mi-a zâmbit printr-un val pe care mi l-a spart la baza picioarelor, spunându-mi că sunt pe drumul cel bun. Am plecat împăcată de acolo. 

  Călcând cât mai ușor pe nisipul ud, cu părul vâlvoi și gust de sare pe buzele crăpate, mi-am luat adio de la ea, spunându-i că la vară am să vin mai liniștită ca anul acesta. 
Am zâmbit trist, așa îi spun în fiecare an, așa i-am spus mereu.  

„Trăiește frumos.”
A.

duminică, iunie 22

Răspunsurile unor întrebări moarte.






Am fost întrebată, cândva, ce caut în viaţă şi ce doresc să îmi ofere aceasta. N-am ştiut să răspund. M-am limitat în a-i zâmbi trist respectivului, spunându-i, cu regret, un banal "Nu ştiu." M-a etichetat atunci ca fiind visătoare, aeriană şi mi-a spus că trebuie să încetez să mai caut perfectul într-o lume imperfectă. M-am făcut că nu-l înţeleg - îmi amintesc foarte bine cum învârteam nervos de pai, lăsându-i impresia că ar fi un tic de al meu - când, de fapt, întrebările pe care mi le adresase mă bulversaseră într-un mod absurd. 

Mi-am dorit să-mi răspund mult timp la cele mai de sus, până de curând, când, am realizat că trebuie să încetez în a căuta răspunsuri vii pentru nişte întrebări care au murit demult. Le-am lăsat, aşadar, să moară şi pe ele, în mine şi în locul în care au luat naştere. Mi-am păstrat, însă, locuri goale în suflet, pentru orice eventualitate - probabil că încă sper la nişte întrebări fără moarte - şi am îngropat, împăcată, amintirile oamenilor trecători din viaţa mea. Le-am acceptat plecarea şi am închis eu uşa în urma lor, ca să nu le permit să-mi devină pasageri. Cu un singur regret am rămas în ceea ce îi priveşte. N-am apucat să le spun niciodată (am concluzionat că ori nu mi s-a oferit ocazia, ori nu şi-a mai avut rostul) că ar fi putut să-şi anunţe plecarea din sufletul meu. 

Nu i-aş fi impiedicat, ci le-aş fi impărtăşit un simplu sfat asemeni unui personaj tare drag mie: 
"De ce să fugiţi, frăţioare? Încet nu puteţi să mergeţi?"



"Văd enorm şi simt monstruos."
A.



joi, mai 15

Jocul cuvintelor.





Ceea ce am văzut la tine:

Ochi bântuiţi,
bântuirilie remuşcărilor, 
remuşcările amintirilor, 
amintiri imposibil de uitat,
uitări forţate, 
forţări de zâmbet, 
zâmbete false, 
falsitatea cuvintelor, 
cuvinte reproşate,
reproşurile momentelor,
momente blestemate, 
blestemele sufletului,
suflet nestăpânit, 
nestăpânirea gândurilor, 
gânduri haotice. 


A.
"Care e povestea ta?"

joi, aprilie 10

Lacrimi în cer.


Dintre o mare de oameni, azi am rugat cerul să îmi plângă sufletul rătăcit. Mi s-a părut că el poate înţelege cel mai bine durerea unei pierderi, asta pentru că în fiecare zi alege moartea soarelui în schimbul lunii, şi invers. M-a întrebat la plecare dacă am uitat poveştile cu stele. I-am spus că nu, le ştiu pe de rost. Mi le-a născocit chiar el în zile lungi de vară, când îmi era călăuză printre gânduri. M-a vegheat în multe nopţi când refuzam somnul şi m-a implorat să îl primesc în suflet - dacă nu pentru odihnă, măcar pentru vise. M-a plimbat pe nori, făcându-mă să mă îndrăgostesc de unii dintre ei. Nu contest, m-a avertizat că sunt iluzii şi că se vor risipi la primul oftat al lui, dar nu am vrut sub nicio formă să îl cred.

Şi când am aflat că Cerul oftează, am ştiut în sinea mea că are şi lacrimi. 
Aşa că i-am spus lui să plângă pentru mine. 
Şi (ne-)a plâns.   

A.
"Câtă durere încape într-o lacrimă?"


luni, aprilie 7

Goana imperfecţiunilor.





Îţi ştiu toate aluniţele. Cu luna martor, le-am trasat conturul într-o noapte sufocantă a unei veri de lângă mare. M-am oprit la fiecare în parte şi le-am admirat, iar celor care mi-au tăiat răsuflarea, le-am pus nume de stele. Mi-a părut familiară forma spatelui tău, cu răsuflarea greoaie pe care o simţeam una cu a mea. Mi-au mărturisit amintirile că ţi-am dat viaţă curbelor în acea noapte în care m-am decis să ţi le caut şi să ţi le găsesc. Îmi amintesc şi acum că cerul stelelor mele născute din frenezia iubirii pe care ţi-o purtam, mi-au fost propriile-ţi buze. Mari, cărnoase, inegal conturate, imperfect de perfecte. Erai sculptat frumos. 

Am iubit imperfecţiunile oamenilor care mi-au luat o parte din suflet. Şi încă o fac.
Tu ai fost unul dintre ei. 

A.
"În final, dintr-un univers de întrebări, va cutremura pământul numai una: "Cum ar fi fost dacă?"

joi, aprilie 3

Băiatul cu vioară.




Am iubit cândva un băiat cu vioară. L-am iubit atât de mult, încât îl făcusem parte din mine. Când a plecat, nu am avut cuvinte să îi mai spun ceva. I-am lăsat în schimb ceea ce îmi luase cu bună ştiinţă însoţite de câteva regrete şi neajunsuri. Mi-am îngropat de atunci cuvintele multe şi nespuse şi le-am pus o cruce. Ceva din mine a murit acolo, în acel loc şi o dată cu ele, a murit şi amintirea lui. De atunci nu am mai vrut să aud vreo vioară. Simţeam că toate îmi cântă mie, dorind cu ardoare ca fiecare parte din mine să ţipe. Am tăcut mereu când ascultam. Nu plângeam, lacrimile mi se prelinseseră pe cruce până la epuizare, făcându-mă să sângerez pe interior. Nu pot explica sângerarea. Am avut-o atunci când l-am întâlnit pe el după multă vreme, când am văzut-o pe ea şi desigur, când am auzit vioara. L-am privit tăcută, nu-mi mai plăcea să vorbesc. Mă schimbasem mult de când mă oprisem din a-l mai iubi. Nu era o schimbare majoră, dar era suficientă cât să pot recunoaşte că îmi făcuse un bine când plecase. Nu îmi era dor de el, dar îmi era de nopţile vegheate de vioară. Atât de mult învăţasem să îi iubesc pasiunea, încât devenisem una cu ea.

Am mai auzit vioara de-a lungul vremii şi n-am mai plâns, nici n-am sângerat. Am zâmbit în amintirea ei, am împreunat trei degete pentru acea cruce şi mi-am continuat grăbită drumul. 
Băiatul? Un simplu străin cu amintiri. 

A.
"Poţi pierde numai lucrurile de care te agăţi."

miercuri, martie 26

4:24 şi un vis.





Cu un scop, aşa se-ntâmplă toate. Şi-mi doresc de multe ori să mi-l pot explica. Logic, raţional, căci nu mai simt nimic de la un timp. E mai bine să te doară decât să fie gol, cum e la mine. Surâsul şi ochii vii izvorăsc din singura lumină pe care au găsit-o - a soarelui. Îmi zic că dacă nu era primăvară, n-aş fi făcut faţă. Şi mă mint. Aş fi făcut oricum. Am puterea în mine, vine, tocmai, din gol.

Nu am o definiţie pentru dor, dar îmi lipseşti în fiecare zi, chiar şi atunci când nu-mi doresc să o faci; când nu-mi doresc să-mi lipsească verdele ochilor tăi spălaţi de soare şi zâmbetul larg. Cu atât mai mult, tu, întreg.

Cu toate astea, nu am să te caut. Nu vreau să te mai caut în niciun loc, în niciun mesaj, în niciun zâmbet, în niciun străin, în niciun vers şi în nicio amintire. Nu mai vreau pentru că nu mai am putere. Te-am găsit, însă - fără să te caut. Nu-mi pot explica nici acum. 
4:24. O oră, o noapte, un vis şi nişte cuvinte.

A.
"Am urât cuvintele şi le-am iubit; şi sper că le-am orânduit bine."

vineri, martie 14

Fum căzut.






"Oamenii se schimbă", şi-a spus într-o seară târzie de primăvară. Dans la dans cu gândurile, începea încet să le pună în ordine. În noaptea aceea era singură şi, deşi, se zăreau în acea obscuritate dureroasă urmele celor două lacrimi vărsate cu puţin timp în urmă, acum zâmbea. Avea un viitor frumos în faţă, pentru care muncise de când se ştia. Nu voia să se gândească prea mult la el. O făcuse demult şi constatase că tot viitorul era constituit din nişte iluzii. Existau sanşe să nu se îndeplinească niciodată, învăţând în acea noapte să accepte şi asta. Încă îl iubea. Diferenţa era acum că se iubea şi pe ea. Lăsase garda jos, uşa deschisă - ca cei care doreau să vină şi să plece să o poată facă oricând. Se împăcase cu ea şi plânsese doar pentru că îşi dăduse seama că îi luase prea mult timp ca să o facă. O să lupte în continuare pentru ceea ce îşi doreşte, doar că va accepta, în caz de eşec, pierderea. Ştia mai multe decât lăsa să se vadă, iar acum câteva zile tot ce îi spusese fu: "În caz că nu voi mai fi eu cea care îţi va sta alături, sper doar ca ele să te poată iubi mai mult decât am făcut-o eu."
Deci, acceptase. Un final, o continuare, un alt drum sau aceeaşi cale. 
A. 
"Când stai în tren şi pleacă trenul vecin, 
de ce ai impresia că ai plecat tu?"

sâmbătă, februarie 15

Scrisoarea unui “Valentin” trist







Sperând că ai să citeşti, îţi mărturisesc că nu cred în sărbătoarea care îmi poartă numele, tolerându-i mai degrabă superficialitatea. Îmi place atât de mult să mă mint că oamenii au învăţat să (se) iubească, încât ajung uneori să mă cred. Când constat adevărul, care, apropo, vine în porţii reduse şi în intervale diferite de timp, îmi repet întrebarea obsedantă „Atunci pe mine de ce mă mai sărbătoresc?”.  

Şi-mi răspund mereu

„Degeaba”.

duminică, ianuarie 26

Poezie la cafea.


Uite cum facem:
ne vom întâlni şi ne vom îndrăgosti,
eu îţi voi da tot, iar tu vei primi;
voi primi şi eu la rândul meu.
La un moment dat,
nu o să mai meargă
şi ne vom despărţi.
Tu o vei lua pe drumul tău,
la fel şi eu.
Vom întâlni un altul,
o alta.
Şi vom iubi;
altfel, cu altă intensitate.
Vom avea copii;
eu doi, tu tot doi,
aşa cum ne spuneam mereu.
Doar ca separat-
îi vom creşte şi îi vom iubi
ca pe ochii din cap.
Ne vom dărui lor
şi ne vom jertfi pentru ei,
aşa cum ne-am dat la schimb
propria iubire.
Îţi vei aminti din când în când
de mine.
La fel şi eu;
si va durea.
Ne vom privi proprioi copii
şi când vom realiza că nu-ţi seamănă
şi nu-mi seamănă,
va durea înzecit.
Atunci vom păcătui;
ne vom lepăda de păcat târziu,
în ceas de moarte.
Ne vom vizita atunci,
în ultima clipă.
Şi când ne vom privi,
vom şti că nu ne-a fost dat.


Ne vom ruga să ni se permită consumarea iubirii noastre în ceruri, 
pentru că pe pământ soarta nu a fost de partea noastră.

A.

"Nu cred că iubim o singură dată în viaţă, deşi mi-aş dori nebuneşte să fie aşa. Cred în iubiri care se nasc şi cresc vălvătaie şi accept implacabil că uneori ne moare dragostea. Ştiu că există poveşti zvârcolite care vin, se duc şi apoi se întorc, mai vii, mai acute, mai pline de ţipăt dulce şi de dor. Şi ştiu că există vorbe, amintiri, gusturi de care nu ne vom dezice niciodată."