Azi, e una din puţinele zile când e soare. E soare din acela orbitor şi cu dinţi, când crezi că e cald, dar îngheţi stând degeaba. E o zi de toamnă, rece. Rece, aşa ca mine.
Stau pe divanul făcut cândva cu tine, inaugurat de noi în aceeaşi seară. Pe divanul după care am privit mereu pe fereastră şi te-am aştepat când erai plecat până la magazin, la serviciu sau când plecasei de lângă mine. Stau pe divanul trandafiriu şi lacrimile sunt undeva ascunse bine, în suflet. Mă arde amarnic vina că nu pot să îţi spun ce simt. Aerul pe care îl inspir e îmbâcsit de aroma ta înţepătoare. E parfum de iubire amestecat cu masculinitate. E aceeaşi mireasmă pe care o are perna când ma pun noaptea în pat. E esenţa ta care nu dispare nici dacă mi-aş opri simţurile.
Soarele îmi răzbeşte părul rebel, prins la nimereală într-un coc neglijent. Ochii, sunt ca smaraldele în atenţia ultimelor raze. Cămaşa de noapte, e lipită de corp. E albă şi imaculată, cum eu nu sunt. Mâinile mele par bătrâne, mai rău ca ale unei femeie trecute de jumătatea vieţii. Sunt tânără, ştiu asta, dar mă simt bolnavă aşa cum se simte un bătrân pe patul de moarte.
Chipul tău, îmi apare oriunde şi oricând. Eşti visul şi coşmarul care îmi invadează noaptea şi somnul. Îţi aud mereu glasul, râsul sacadat şi puţin temător, îţi văd mâna ondulându-se pe corpul meu, îţi văd buzele şi când îţi văd buzele, îţi simt sărutul. Îţi doresc sărutul şi când îl cer, realizez că defapt e doar un vis şi că în realitate, eşti plecat demult.
Nu mai beau, m-am potolit. Nu mă ajută oricum să te uit. Mă mai văd cu ei, iubitorii de sex frumos pe care îi amăgesc cu câte o noapte. Vor mai mult, dar nu vreau eu. Nu sunt curvă. Sunt doar o inimă rănită care te vrea cum nu a vrut pe nimeni.
Ţigara din mână are gust amar, de pierdere după război. Deschid geamul să o arunc şi mă răzbeşte frigul. Părea cald, aşa cum par şi eu când mă vad ceilalţi oameni. Mă întreb, însă, câţi dintre ei ştiu ce se află înăuntru?
Şi iar mă gândesc la tine, deşi m-am gândit abia acum cinci minute. Îmi e greu să îmi forţez inima să poruncească, îmi e greu chiar să mă trezesc dimineaţa şi să dau de vreun obiect care ţi-a aparţinut. Nu eşti mort, ştiu asta, dar vorbesc de tine în trecut pentru că în prezent nu te am.
Mi-aş dori să te întorci şi să consumăm iubirea care a mai rămas. Mi-aş dori să se termine totul atunci când nu o mai existe sentimente. Mi-aş dori să nu te întorci din milă, ci din pur şi necontrolabil dor.
Şi dacă nu o să se întâmple, am să te uit. Aşa cum pretinzi că m-ai uitat tu pe mine.
"Îmi este de ajuns să ştiu că pot!"
A.