expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

miercuri, ianuarie 26

Să nu se termine niciodată.


Ne-am început dansul într-o zi de vară toridă, transpirată şi aglomerată. Peisajul perfect pentru câţiva paşi în doi, nu?

Ai făcut primul pas cu teamă şi speranţă. M-am retras un pas în spate. De ce? De frică. Ştiind că poate voi ajunge să te iubesc. Ai făcut al doilea pas spre mine şi n-am putut să ma mai retrag. Erai prea aproape.

Ne-am întâlnit la jumate într-o îmbrăţişare care mi-aş fi dorit să dureze o eternitate. Lângă pieptul tău, mă simţeam eu şi, ştiam că niciun cleşte nu mă va smulge de acolo.

M-ai prins de mână, puţin ezitând şi ai început cu paşi mărunţi dansul. De unde aveam să ştiu că va fi cel mai frumos vals? Că avea să fie cel mai lung şi mai anevoios? Că, deşi nu ştiam paşii, aveam să-i învăţ alături de tine pe parcurs?

Pornisem ceva care nu aveam idee când se va termina. Riscasem totul, ştiind că nu am fost niciodată expertă în ale dansului.

Poate am schimbat melodia de câteva ori pentru că ne plictisesem de aceeaşi paşi, dar după o perioadă, i-am reluat. Obişnuiţă? Nu. Doar plăcerea de a savura împreună totul, de a ne alinia corpurile ca să funcţioneze împreună.

M-ai lăsat să dansez singură de câteva ori. Cu mine şi amintirea ta. Şi, după, ai revenit ştiind că acolo îţi e locul. Că mâna ta trebuie să stea pe şoldul meu şi paşii tăi trebuie să-i ghideze pe ai mei.

Ziua de vară a plecat şi a reprezentat doar începutul dansului. De unde să ştie ea, o zi ca toate celelalte, că avea să schimbe două inimi? De unde să îşi dea seama că fusese cea care dăduse startul?

Toamna, a plecat şi ea. Şi a asistat frumos la dansul nostru. Nu a vrut să ne tulbure. Ne-a aruncat câteva frunze, dar le-a suflat imediat când a trebui să plece.

Şi e iarnă, dragul meu. Şi dansul nostru încă nu se termină. Deşi îmi simt mâinile pe umărul tău, ele nu sunt nici amorţite, nici degerate, nici plictisite. Ele ştiu că acolo le e locul. Picioarele mele, au încetat să mai facă paşi mărunţi şi temători. Acum sunt mari şi siguri şi duc spre succes.


Valsul nostru, e în continuare aici şi, mi-aş dori, să nu se termine niciodată.

duminică, ianuarie 23

A rămas la tine..şi bine a făcut.


Asta e pentru mine şi pentru faptul că sunt fericită. Asta o să o vadă mai toţi, inclusiv tu. Asta e o postare optimistă. Azi, stai să văd cât e, 23 ianuarie, am realizat că am nevoie de tine în viaţa mea. Că dacă eu sunt lumina, tu trebuie să fii întunericul ca să am ce să luminez, că dacă eu sunt luna, tu trebuie să fii cerul ca să am unde să strălucesc.

Cred că e prima dată când o să-mi ia o oră să scriu o postare.

Tu, evadarea mea veşnică, te-ai întors. Mai frumos, mai puternic şi mai sincer ca niciodată. M-ai trimis în agonie şi după m-ai expediat în extaz. Fără centură de siguranţă, fără măsuri de precauţie. Şi a meritat. Să ştiu că ai revenit, că ai păstrat în tine tot ce ţi-am dat, că inima mea a rămas la tine. Şi bine a făcut.

De ai ştii câtă poftă de viaţă mi-ai dat, cât m-ai alimentat. De ai ştii că de o oră mă chinui să scriu şi nu îmi găsesc cuvintele.

Mi-a zis mie cea mai deşteaptă tipă pe care am putut să o ştiu, ceva foarte foarte frumos acum puţin timp "fată...e ceva mereu care vă aduce iar împreună. Ceva care vă leagă unul de celălalt."

Doamne. E prima dată când nu pot scrie ce vreau. Când gerul de afară îmi îngheaţă toate ideile şi gândurile.

E ea în mine care urlă de durere, care plânge şi mă vrea înapoi. Şi nu mă duc. Nu mă mai întorc orice ar fi. Destul m-a prosit, destul m-a îndepărtat de tine.

Mi-a fost dor. Şi ştiu şi nu mai neg de acum încolo: sunt dependentă. De un singur lucru. De tine. În rest, toate sunt abureli.

Te iubesc mult. Şi de aia nu am putut să dispar aşa cum vroiam. Nu am putut să ştiu că nu eşti bine. De ce? Pentru că fericirea mea eşti tu, şi dacă nu eşti tu, atunci dispare toată.


miercuri, ianuarie 19

Aşteptarea a luat sfârşit.


A. se hotărâse. Va termina cu toată drama. Până la urmă, era tânără, frumoasă şi suferise ca o proastă. Oftă. Obosise până acasă. Alergase ca o nebună. Urla la telefon. Bănuiesc că şi gesticula pentru că nu puteam să fiu lângă ea. Îmi povestea cum vecinii se holbau la ea de parcă ar fi omorât pe cineva. Ştia că nu omorâse pe cineva ci ceva. Un singur lucru: aşteptarea lui C. Dar cum să le zică asta? Îi dăduse dracu pe toţi în gândul ei şi continuă să alerge. Mi-a zis "L-am auzit cum ţipa şi îmi zicea să mă întorc la el şi când verficam îmi dădeam seama că e doar imaginaţia mea prea bogată." Îi zic "A. ai innebunit?" şi îmi răspunde sec "Probabil.". Urmă o lungă tăcere în care nu ştiu ce dracu foşnea pe acolo..îmi ciulisem urechile la maxim doar doar să aud ce face. "A. ce Dumnezeu faci?" "Ştii...şi dragostea turbează la un moment dat. Da nu cred că i-au găsit antidotul ăştia. Hai să-ţi citesc ce i-am scris".

„Mi-aş fi dorit să mă împac cu sentimentul că ai plecat, dar azi te-am văzut cu ea şi asta m-a făcut să-mi dau seama că, deşi ai greşit, încă ai rămas în inima mea. Mai ţii minte C. zilele în care ne închideam în casă şi nu mai răspundeam la telefoane? Când trăiam doar noi doi? Mai ţii minte primul sărut, primul Crăciun, prima noapte de dragoste? Le-ai uitat, iubitul meu dragul meu, le-ai uitat pe toate. Eu nu mai exist, m-ai alungat cum arunci ceva de mâncare la gunoi fără ca măcar să realizezi că ţi-a plăcut gustul. M-ai exilat de lumea ta, şi acum, nu o mai vreau înapoi. Am doar vise prin care mă întorc în ea, mă ciupesc şi mă trezesc repede.

Îmi e dor de zilele când eram totul pentru tine, sau mă rog, aşa credeam. Aş vrea să le aduc înapoi, să le privesc şi să zâmbesc. Nu mai vreau să le trăiesc din nou pentru că durerea s-ar intensifica. Îmi doresc doar să le clasez în categoria „Amintiri frumoase din trecut”, dar nici asta nu pot, pentru că apari în ele, iar tu eşti singurul care are categoria lui şi doar a lui. Te înscrii singur, egoist, mândru, în categoria „Amintiri dureroase”. Amintiri care, deşi plăcute în trecut, în prezent mă fac să ţip pe dinăuntru de durere.

Am dat sfaturi „Nu-ţi regreta trecutul. Bucură-te de clipelele pe care le-ai trăit împreună cu el”, dar cum pot să mă bucur când toate s-au întors împotriva mea?

Nu te-am minţit azi când ai venit la mine, şi, zâmbind, m-ai întrebat „Ce mai faci A.? Cum îţi mai e?” pentru că ţi-am răspuns „Foarte bine.” Pe moment, chiar îmi era. Îţi auzisem vocea după atâta timp, îţi văzusem ochii pe care îi tot zăream în toţi, şi, chiar dacă erai cu ea, am simţit pentru o secundă că privirea ta e concentrată pe mine. Îmi cer iertare că am uitat să te întreb ce faci, am privit-o pe ea şi am înţeles că îţi e bine. Şi apoi, te-am văzut cum pleci şi asta m-a durut cel mai tare. Plecasei odată, dar plecasei singur. Aşa, când te-am privit cum te îndepărtezi de mână cu ea mi-am dat seama că, deşi nu o cunoşteam, aş fi alergat şi aş fi luat-o la bătaie doar pentru că te ţinea de mână.

Ai uitat...sau poate nu ai vrut să ne faci cunoştinţă. Oricum ţi-o zic sincer, arăţi mai bine ca ea. Pentru că, pentru mine, mereu ai fost perfecţiunea aceea care aştepta să fie găsită, în ciuda tuturor celor care îi spuneau că nu există.

M-ai speriat. M-a speriat faptul că te-am văzut şi de aceea am vrut să alerg până acasă. Ca să îţi scriu mai repede şi să scap.

Ai fost idealul...ai fost flacăra care mă ţinea în viaţă. Acum, lumina mea se alimentează din puţinul care a mai rămas din tine, şi nu mai are mult până când lumânarea va ajunge la sfârşit.

Nu va fi sfârşitul meu, ci sfârşitul aşteptării tale. Va înceta la un moment dat să existe şi va fi înlocuit de altcineva, mai special, mai frumos, mai perfect decât tine.

Momentan, nu cred că există, dar ştiu dragul meu, o ştiu, că va veni.

Şi mă vei vedea întruna din zile cum voi veni la tine şi îţi voi spune „Hei , C. Ce mai faci? Eşti bine?„ iar tu vei înghiţi în sec când îl vei compara pe el cu tine, pe mine cu ea, pe noi cu amintirea a ceea ce am fost cândva.

Ultimul mesaj de la mine, ultima scrisoare, ultimele sentimente sincere.

Cu drag, A.”

Nu îl uitase. Atâţia amanţi şi atâtea partide de sex cu bărbaţi cărora nici nu le mai ştia numele nu putuseră să o facă să-l uite pe C. Nu era nebună. Era prietena mea şi, mă durea ca naiba să ştiu că se prefacea că îi e bine. Nu puteam să îi zic nimic.


sâmbătă, ianuarie 15

M-ai pierdut.


Am ştiut, am simţit şi am ştiut iar că va fi finalul.

Ps-ul din ultima postare? Ultima avertizare, ultima şansă să mă prinzi de mână ca să nu cad în prăpastie. Dar, în cele din urmă, am căzut dragul meu. Şi nu m-ai prins. Nu ai fost acolo aşa cum mi-ai tot promis. Ai fugit. Te-ai speriat şi ai plecat. M-ai văzut rece, vulnerabilă, speriată şi ai preferat să te distanţezi. Distanţarea ta, mi-a mărit prăpastia. Şi de atunci nu încetez să tot cad. Şi vreau, dar nu pot, nu pot să îi găsesc nenorocitul ăla de fund.

Tu, ai rămas undeva sus şi eu te privesc. Te tot îndepărtezi. Nu încerci nici măcar să vii după mine, aşa cum nu ai vrut nici să mă prinzi.

Zâmbeşti? Sau doar mi se pare? Distanţa e de vină.

Să fii bine, să fii in regulă. Nu ştiu nimic de tine şi poate îţi e mai bine dacă dispar, nu? Dacă plec definitiv din viaţa ta şi te las să fii fericit. Eu...mă urăsc. De ce? Pentru că nu ţi-am oferit fericirea pe care o meritai. De-aş ştii că nu mă vei mai vedea, de aş ştii că doar eu sunt cum sunt. DAR nu ştiu.

Stau şi mi te imaginez. Râzând, vorbind, fiind tu. Dar e trecutul dragul meu, căci prezentul mă ucide. Prezent idiot. Mi te-a luat. Mă lupt cu el şi, pierdem amândoi. Vine viitorul peste noi şi ne prinde luptându-ne pentru tine.

Eu şi prezentul, şi viitorul câştigând. Jalnic, nu?

marți, ianuarie 11

"Lăsaţi-mă singurătăţii mele."


"Lăsaţi-mă singurătăţii mele"...lăsaţi-mă să mă tratez cum pot mai bine. Doar lăsaţi-mă.

Ştii, acel sentiment când simţi că azi te iubeşte mai mult decât orice şi mâine nu te mai iubeşte deloc? Sentimentul haotic cum că poate nu mai exişti azi pentru el? Durerea sfâşietoare cum că mintea lui nu mai e invadată de tine? Mă bântuie toate şi îmi zguduie fiecare colţ al minţii. Îmi mănâncă nervii. "De ce nu poate fi perfect? De ce am sentimentul pe care îl am? De ce tremur? De ce îmi bubuie sufletul?" sunt doar un sfert din întrebările care îmi aleargă neîncetat prin cap.

Eu nu ştiu, nu ştiu nimic şi de aceea nu am idee cum şi ce să fac.

Am rămas doar noi. Eu şi singurătatea. E lângă mine. Mereu a fost şi a aşteptat să mă întorc în braţele ei. Zâmbeşte acru şi mă sperie. Nu arată cum credeam eu. Arată mai urât. E mai plină de ură, mai nerăbdătoare, mai orgolioasă.
Ea, s-a ales doar cu ea. Eu, m-am ales tot cu ea. Şi e mândră. O văd întinzând braţele şi chemându-mă "hai la mine. Ştii că mereu te-ai întors" şi da, are dreptate...mereu m-am întors. Mă întorc si de data asta. Cu capul plecat, ştiind că voi fugi din nou în scurt timp. Dar mă va primi înapoi. Preferă să îi fiu alături şi să aibe companie. Ma ceartă. Îmi zice că n-am voie să scriu despre ea. Mereu a fost singură. Nu are nevoie de cineva să ştie ce gândeşte. Îmi înterzice...

Mă opresc. O las în nebunia ei, oricum e ţicnită. Revin la tine. Te caut, te vreau ca în trecut.
Vorbeşte cu mine. Nu suport indiferenţa, deşi câteodată o folosesc ca un aliat. Acum îmi e duşman.

Sau, dacă nu, pot să plec. Puteţi să mă lăsaţi singurătăţii mele. Ştiu că ea mă va primi şi mă va accepta. Ştiu că ea nu mă va lua de proastă.


Singurătate, vin la tine, sau poate mă voi răzgândi şi mă voi întoarce din nou...



Ps. Mă pierzi.

vineri, ianuarie 7

Tu ai invins.


Dintre noi doi, tu ai invins. Eu am luptat, tu ai castigat. Cum? Usor, simplu si fara sa te complici prea mult.
Eu am pierdut. Din ce in ce mai mult. Tu continui sa castigi cu fiecare zi alaturi de mine. Imi castigi cate putin inima, iei cate o bucatica din ea si o tii la tine. Nu vrei sa mi-o dai inapoi desi ti-o cer. Imi zici ca nu, acum e a ta. Am luptat cu mine, am vrut sa o pastrez, dar mi-ai furat-o.

Eu pierd. Pierd vise, pierd lupte si nu imi asum infrangeri. Tu castigi.

Un singur lucru e al meu si stiu ca nu mi-l vei lua niciodata. Felul in care cred in tine, modul in care tin la tine, creionul cu care imi schitez un zambet pe fata, desi sunt dezamagita si trista, dar nu vreau sa stii ca sunt asa.

Nici macar n-ai incercat, desi stiu ca ti-ai fi dorit sa ai vointa. Nu ma supar. Sunt ca un copil mic caruia ii promiti o bomboana, dar a doua zi ii spui ca nu i-o mai dai. Plange pe moment, si apoi uita. Rade din nou cand te vede, te iubeste la fel, desi in sufletul lui pastreaza urme ale dezamagirii.

Si in ciuda tuturor, tu ai invins. Tu trebuie sa te simti mai bine ca mine, desi nu ai avut nimic de castigat in final. Nicio medalie, niciun trofeu, niciun premiu. Doar inima mea.

Iti dau pe tava tot ce a mai ramas din ea, ti-o inmanez..stiu ca poate nu o sa fie totul perfect si ca uneori o vei dezamagi, dar decat intrun demon ca mine, mai bine la tine, in siguranta. Ai grija de ea, asa cum am eu de a ta, chiar daca nu mi-ai dat-o pe toata. Iubeste-o, alin-o si nu o face sa sufere mai mult decat ai facut-o. Se va intoarce la mine fara sa realizezi.

Asadar, tu ai invins si continui sa o faci. Simte-te bine si fi mandru iubitul meu.

sâmbătă, ianuarie 1

Serate.



"Mi-am dorit, am cerut, am sperat la prea multe si n-au putut sa se intample toate. Sunt prea egoista si de aceea continui inca sa o fac."

Desi n-am avut multe motive sa continui, am facut-o. Am fost egoista si am sperat.

Se spune ca...atunci cand crezi cu adevarat in ceva, se intampla. De multe ori, cand nici macar nu te astepti sau cand te astepti mai putin.

Am avut tentatia de a nu crede, de a lasa totul asa cum e, dar ceva m-a impins sa imi zic ca merit lucruri mai bune de atat. Si am dus cea mai grea batalie pe care o poate duce cineva vreodata. Batalia cu mina insami. Cu ceea ce am fost, ceea ce sunt si ceea ce voi deveni. Si cum se intampla mereu, nu a invins nici trecutul, nici viitorul, a invins prezentul.

Si m-am gandit..daca ar fi sa ma intorc de unde am plecat, as avea rabdare sa schimb toate lucrurile gresite pe care le-am facut fara sa fac altele in locul lor?

Mi-am raspuns cu tarie ca nu, n-as putea, nu am fost niciodata tipa care sa aibe rabdare. Decat daca primeam ceva pentru care merita sa astept. Si da, tip sa ma auziti toti "A MERITAT!"

A meritat orice greseala pe care am facut-o, dar care a putut fi reparata in viitor, a meritat fiecare noaptea in care stateam pe marginea patului si ma gandeam "Doamne. De ce m-ai lasat in viata?" si a meritat orice sacrificiu. Orice lacrima, orice gand de razbunare, desi niciodata nu am fost razbunatoare, orice cearta.

Pentru ca sa ma gasiti iarna, cum nu m-ati vazut niciodata. Zambind la un simplu "buna. cum iti mai merge?", ascultand si dand sfaturi, fara sa stiti ca va dau sfaturi din propria experienta, pupand si imbratisand pe toata lumea, desi nu mai sunt de cativa ani firea pupacioasa si afectiva, iubind, lucru pe care imi bagasem in cap ca nu o sa-l fac prea curand.

Vreau, sa pot sa le fiu alaturi tuturor celor la care tine si care imi cer ajutorul. Vreau sa ii ajut sa lupte, pe cei care admit cu stupoare ca nu exista luminita la capatul tunelului (tu si tu si tu) si n-am de gand sa mai pic in vreo depresie multa vreme de acum incolo. Indiferent ce se va intampla.

Bun venit 2011! Ti-ai facut sosirea, asa cum si-o fac marii regi la serate, pasind siguri pe ei, zambind si dorindu-si ca defilarea lor pana jos sa nu inceteze niciodata.



Sunt doar un simplu spectator, care nu numai ca asista la serate, ci a ajuns sa fie regele propriei defilari, propriei piese in care nu si-a dorit, dar a stiut, ca va juca candva in rolul principal.