expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

marți, decembrie 17

Refuz.



Ce-ţi rămâne de făcut când pentru cineva nu mai "eşti" ci devii "ai fost"? Şi ce-ţi rămâne de zis atunci când te simţi gol, pustiit? E o vorbă pe la noi "Să te ferească Dumnezeu de ura celui care te-a iubit". 
Mă întreb, poate exista un blestem mai crunt de atât? 
Mă bântuie...

A.

duminică, decembrie 15

Trilogia decăderii.




Eu nu pot să te ridic şi nu încerc nici măcar să o fac. La ce bun? Ai căzut demult şi n-ai simţit durere. Ţi-a plăcut în flăcări. Nu te-au ars, din contră, ţi-au încălzit sufletul blestemat. Căci ai demoni în tine care s-au împletit armonios cu îngerii bătrâni şi înţelepţi. Ai crezut că prin cunoaştere te vei regăsi pe tine, dar n-ai înţeles, fiinţă naivă, că doar iubind ai să pricepi. Ţi-a fost greşită percepţia. Asupra ta, a lui şi a întregii lumi. N-ai ştiut să îţi măsori orizonturile şi n-ai putut înţelege niciodată infinitatea lor. Bolnavă ţi-e mintea, nu sufletul. Sufletul e împăcat cu trupul flămând. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că exişti. E ultima ta salvare. El îţi va dezpleti demonii instalaţi comod în sufletu-ţi pângărit.


Păgâno, ia aminte la vorbele mele şi crede în ele cu îndârjire. 
Altă cale n-ai. Eşti, doar, în cădere.

Post-desprindere




Nu ţi-am cerut stelele
căci cerul e liber
şi aparţine oricui doreşte să-l iubească-
Te-am iubit întreg, orbeşte
şi am crezut în tine
cu o naivitate copilărească-
N-am ieşit sfârşită
un pic şifonată
dar ştii şi tu ca orice cută se poate călca
dacă ai răbdare-
Şi m-am desprins
încet, alene,
atât de delicat
ca tu să nu observi-
Te pierd şi te-am pierdut- mi-am spus,
când am plecat lăsând în spate
o privire buimacă
şi un prag de piatră
pe care paşii nu-mi vor mai călca
Vreodată.

marți, decembrie 3

Străini.




Nu te cunosc, îi spuse. Mi-eşti grozav de străin. Şi străinii mint. N-am mai avut timp de adevăruri care trebuiau dezvăluite. Ştii prea bine că timpul nu e nelimitat. Ai un suflet bun, pe care însă nu-l pot pricepe. Şi n-am să o fac vreodată. Am greşit, căci te-am iubit mai presus de mine. Mi-a plăcut să te iubesc, dar n-am putut niciodată să-mi spun concret de ce am făcut-o. A fost totul un mister. Şi cum ştii prea bine, orice mister dispare la un moment dat. Aşa cum am să o fac şi eu, asemenea lor. Lor despre care nu ţi-am cerut niciodată să îmi povesteşti, dar am sperat că o vei face cândva. N-ai înţeles că-s femeie. Şi femeile-s tare curioase. Oferă libertate, dar vor să ştie tot. Aşa suntem noi, nu mă poţi învinui numai pe mine. Alt material, alt suflet, altă gândire. Profunde. Parcă prea profunde, dacă îmi permiţi să adaug. Am vorbit destul, nu? După ceas, nu mă încadrez nici măcar în sfertul academic. Mă vor certa iar. N-ar fi prima dată. Mai am puţin de îndurat, ţi-o zic sincer şi trebuie să mă crezi. Nu uita însă că nu eşti obligat să o faci. Ţi-am spus şi la început, mi-eşti străin. Te pot minţi uşor. Nu mă cunoşti şi nu ai să o faci vreodată.
O zi bună şi revederea fie cu noi! încheie în grabă luându-şi cafeaua şi grăbind brusc pasul în direcţia opusă.

A.

vineri, noiembrie 22

Sfârşit glorios.






Mă sperie că timpul fuge şi că eu nu pot ţine pasul cu el. Încerc şi alerg zilnic cât pot, dar nu reuşesc să îl prind din urmă. Mi-e frică că într-o zi am să obosesc atât de tare, încât mă voi opri; pierzându-i astfel paşii. Atunci când se va întâmpla, pe cui am să-i urmez? Mereu am crezut în importanţa drumului mai mult decât a destinaţiei. Am sperat însă, în tăcere, la o călătorie fabuloasă şi un sfârşit memorabil. De asta am iubit viaţa care mi s-a dat şi de aceea am trăit-o gustând din aproape tot ce mi-a oferit. Conştientizam existenţa unui sfârşit. Glorios sau nu, era acolo şi mă aştepta răbdător. 


"Numai timpul nu-şi pierde timpul."
A.

miercuri, noiembrie 13

Zbor de Luceafăr.



Am să-ţi dau drumul. Şi-ai să zbori. N-am să mă ating de aripile tale. Am să le tai numai pe ale mele. Aşa, nu te voi ajunge din urmă. Căci tu eşti Luceafăr, iar ale tale orizonturi îmi sunt chiar şi până acum necunoscute. Să zbori, dragule. Şi să nu te uiţi în spate. Să te înalţi glorios şi să mă laşi să cad agonizând în adâncuri. Să-ţi înalţi aripile departe, până unde poţi să atingi luna cu sărutările pe care obişnuiam să le primesc eu. Să-i spui soarelui că-l iubesc şi-l preţuiesc cel mai mult acum când a fugit. Să fugi şi tu cu el. Să cunoşti meleaguri pe care eu mi-am permis numai să le visez cu propria-mi minte. Să le povesteşti stelelor despre ele. Când va cădea una, voi fugi la ea şi-mi va spune şi mie povestea ta.


"Fugind de fericire de frică să n-o pierzi."
A.


sâmbătă, noiembrie 9

Mărturisire.




Mereu am iubit bărbatul care era şi copilul de care mă îndrăgostisem. În fiecare zi altul. Reuşise într-un fel sau altul să mă captiveze şi să-mi menţină atenţia vie. Era greu, căci mă plictiseam tare repede de bărbaţi. Asta pentru că învăţasem cu timpul să îi anticipez. La el îmi era imposibil. Îl citeam rar, greoi, cu multe eforturi. Avea ziduri imense la care trebuia să ajung, iar eu nu am fost niciodată bună la căţărat. Pe-ale lui, însă, m-am încăpăţânat să le urc. Ştiam că îl voi iubi din suflet şi pentru totdeauna. Era special, diferit, ciudat. Da, avea un suflet ciudat. Straniu. Un suflet nestăpânit. Şi gânduri. Multe, multe gânduri. Nu le putea face faţă. Uneori ceda, îl simţeam. Tăceam. Tăceam pentru că îl înţelegeam mereu, chiar şi atunci când nu trebuia. Tăceam pentru că strângerea lui de mână îmi spunea mie mai multe decât mi-ar fi zis o multitudine de cuvinte. Şi-l admiram. Era puternic, loial, pasionat, ataşat. Cu bun gust. Făcea multe lucruri într-o manieră educată. Eram mândră de el.

Îi spuneam rar multe din acestea. Aşa cum el avea pretenţia ca eu să ştiu, aşa speram şi eu ca el să fie cunoscător de ele.


"Doamne! cât de mult mi-am iubit libertatea cândva, înainte de a te iubi mai mult decât pe ea."
A.

miercuri, august 28

Prin ochi străini.

   



    A iubit mereu marea. Îmi spunea că face dragoste cu ea în fiecare vară. A iubit-o aşa, din suflet. Se hrănea din zile cu soare pentru că iarna "o înfometa" amarnic. Era ciudat pentru că iubea în acelaşi timp şi ploaia. Simţea că se spală de păcate, mi-a mărturisit. De aia o admiram. Pentru că vedea şi trăia cu adevărat, spera neîncetat şi se bucura nemăsurabil. Plantase câte o parte din ea peste tot unde fusese crezând cu tărie că va ajunge cândva să vadă răsadurile. Doamne, dar în câte nu credea! O lume mai bună, o speranţă vie, un dans etern. Se născuse pentru a trăi şi când avea ocazia încerca să le proiecteze şi celorlalţi "lumea ei". Vedea schimbare acesteia în ea şi nu renunţase vreodată să o facă.



                                                                                       "Dacă aş vrea undeva acum ar fi la mare. Şi vara trecută şi iarna viitoare."
E.

joi, iulie 25

Cuvinte.





"Dar, după mine, trupul tău dezgolit trebuie să aparţină numai celui care îţi iubeşte sufletul dezgolit."



Charlie Chaplin, Scrisoare către fiica sa

duminică, iunie 30

Să curgă dor.




Sufletul meu ştie, ştie şi al tău, că au fost despărţite  fără voia lor. Sunt povară grea pentru fiecare dintre noi. Pe-al meu nu mi-l pot stăpâni. E peste puterile mele. De aceea l-am îngropat. Nu-i spun 'adio' cum nu şi-au spus nici ele, nici noi, la despărţire. 'Adio' înseamnă etern. Aşa, poate, deşi nu am să te caut; nu pentru că nu aş ştii unde să te găsesc, ci pentru că nu vrei să o fac; ne-om mai întâlni Suflet Rătăcit. Probabil îţi voi trimite veşti cu gândul, e rapid şi sigur, asumându-mi riscul că informaţia se poate pierde pe parcursul călătoriei. Poate iubirea mea pentru tine se va diviniza, iar trupurile noastre voi fi ofrandă adusă amintirilor. Regret, însă, sărutul. Îmi ard buzele de dor şi le muşc cu credința că sângele va topi pe ele iluzii dulci. Sunt crude, ştiu, dar hrănesc speranţă.

"Uneori, îmi lipseşti."
A.

luni, iunie 17

Gol.


Spune-mi, oare ce mi-a mai rămas? Câte mai am de pierdut ca să realizez că ceea ce am rătăcit până acum, va durea şi va deveni înzecit în viitor?

A.

Cât de incapabili suntem să redăm, chiar atunci, substanţa unei bucurii sau unei dureri prea mari. Am ajuns să cred că pentru aceasta numai memoria, numai distanţa le pot da viaţă.


marți, mai 28

Ştii?


Ştii ce am făcut? Am pus suflet. E cel mai curajos lucru pe care omul îl poate face pe tot parcursul vieţii, să pună suflet. Am citit priviri şi am înţeles din gesturi şi cuvinte mai mult decât mi-aş fi dorit. Pe asta o consider boală. Da, chiar boală. Nu poţi scăpa de ea odată ce ai cunoscut-o. Te bântuie. Să ştii că poţi citi şi alte suflete decât cele din cărţi te lasă uneori cu impresia că dispui de o putere. Nu e putere, e boală, îţi spun eu.

M-am crezut atotputernică până am conştientizat că singurul în acest drept e Dumnezeu. De fapt, greşeala mea nu a fost decât că m-am încăpăţânat să fiu căpitan. Ce naivă, îmi zic şi acum, ce naivă să cred că pot naviga pe mare oriunde-mi pofteşte setea de cunoaştere. Un lucru am omis atunci şi mi-l repet şi acum, că marea e schimbătoare ca vremea şi că ea are ceva ce eu nu am, curenţi.  Unde mă duc nu ştiu, dar nu mai am de gând nici măcar să nutresc în a afla răspunsul.

Uite, recunosc, deci, că am greşit. A doua oară n-am să o mai spun. Doare destul oricum. Am crezut că merit să primesc la fel de mult pe cât consider că dăruiesc şi aici am pierdut. Vezi tu? Ocupată fiind de aceste banalităţi, până la urmă asta sunt, nişte banalităţi născocite de mintea care nu oboseşte niciodată, am pierdut esenţialul. Cum arăta, nu ştiu să îţi spun. Am o memorie vizuală excelentă, dar pe el nu am fost în stare să îl recunosc. De aia nu l-am căutat, pentru că nu am ştiut unde.  Hai să recunoaştem că s-a putut mai bine şi că o dată cu pierderea lui, ne-am rătăcit şi noi. Aş porni în căutarea ta dacă aş ştii de unde să încep. Drumurile, însă, sunt multe şi întortochate, iar pe mine nu mă duc paşii decât pe cele mai dificile dintre ele. Poate nu sunt paşii care mă duc, poate eu fac asta cu propria-mi voinţă, crezând cu naivitate că am să depăşesc toate obstacalele pe care le voi întâlni. Mă-nţelegi?

Ştii ce am auzit? Promisiuni. Ştii ce am văzut? Speranţă. Şi ştii  ce am întâlnit o dată cu tine? Iubire adevărată.

Spune-mi tu, oare poate exista ceva mai frumos de atât în această lume pe cât de frumoasă, pe-atât de crudă?

A.

"Azi cerul  mi-a părut mai departe de mine decât deobicei.  Mi-am ridicat privirea şi nu-mi venea să-mi cred ochilor de  atâta distanţă."

luni, aprilie 8

Pe furiş.




Îl privea în aşa fel încât cine ar fi trecut pe acolo şi ar fi zărit-o, ar fi catalogat-o, fără drept de apel, ca fiind senilă. Nu avea timp acum să se gândească la asta. Nu o interesa câtuşi de puţin. Atenţia îi era limitată, dar întinsă în acelaşi timp la maxim.

Nu o observase, asta pentru că gesturile lui păreau prea naturale şi involuntare. O ştia plecată, cu treburi prin oraş şi estimând timpul de când plecase şi cât trecuse de atunci, o bănuia acum într-o librărie, afundată cu nasul într-o carte care o atrăsese doar stând cuminte în sectorul de "beletristică".

De fapt şi de drept, făcuse şi asta, doar că în ziua aia nu o atrăsese nicio carte în mod deosebit. Se gândise să îi facă o surpriză şi să ajungă acasă înainte ca el să se trezească. Se trezisese, dar oboseala care pusese stăpânire pe el de când se angajase, îl împiedicase în acea dimineaţă însorită de aprilie să o audă venind. Se ascunsese după peretele care despărţea camera de hol, stând  ghemuită cu respiraţia între-tăiată. Se simţea ca la "faţa-ascunselea", doar ca miza era mai mare acum ca niciodată. De când îşi dorea ea să îl privească fără ca el să ştie şi de câte ori eşuase lamentabil...

Îl privi cum se ridică somnoros din pat şi îşi trecu din obişnuiţă mâna prin păr, cum pipăi locul de lângă ca să vadă dacă ea e sau nu acolo şi cum oftă copilăreşte când constatase că locul e gol, cum se ridică greoi şi se îndreptă spre geam unde se opri preţ de câteva minute privind spre cer. Ce făcea şi la ce se gândea, doar el ştia, căci ei îi era imposibil să-i pătrundă multitudinea de gânduri. Asta o fascina cu adevărat. Faptul că existau oameni care aveau cel puţin la fel de multe gânduri ca ea. Pe ea nu o înfricoşa constatarea asta pentru că învaţase întru-un fel sau altul să le controleze. Nu se putea gândi decât ce îi trecea lui prin cap în momentele acelea când îşi lua tălpăşiţa şi fugea în lumea lui, lăsând-ui ei doar un copil cu privirea absentă.

Îl considera un specimen interesant. Se îndrăgostise de mintea lui şi de când îşi recunoscuse asta, ştia deja că era prea târziu şi că îl iubea. Îl iubea din suflet, cum doar o inimă de femeie poate iubi şi nu-şi putea imagina ziua în care va înceta să o facă. Pentru ea lupta se sfârşise demult şi inima o luase la goană nebună.

Şi trezindu-se din avalanşa de gânduri care puseseră stăpânire pe ea, deschise ochii în adevăratul sens al cuvântului şi îl văzu privind-o. Zâmbi roşind toată. Se simţea ca un copil prins de mama că a mâncat o bomboană înainte de masă.

Of, tocmai ce spusese că învăţase să le controleze şi tocmai ce sperase că putea sta să-l observe mai mult de zece minute.

O să rămână trează cândva şi o să-l privească dormind. Poate mâine...

A.
Eu o să am poezie în viaţa mea. Şi aventură. Şi dragoste. Dragoste mai presus de toate. Nu… nu postura artistică a dragostei, nu jocuri vesele şi poetice care sunt sursa de amuzament al unei serate, ci dragostea ce-i… mai presus de viaţă. Dificilă, de nestăpânit - precum zarva din inimă, fără să poţi face nimic, în pofida ruinei sau extazului. Dragoste cum n-a mai fost niciodată văzută într-o piesă.


luni, martie 4

Nu-mi eşti doar vară.



Pe timp de arşiţă şi soare ucigător, privirile noastre s-au întâlnit într-un iulie înfierbântat. Să-mi crezi cuvintele dulci şi nodul pe care l-am născut o dată ce ochii tăi i-au întâlnit pe ai mei. Nu i-ai privit, i-ai pătruns şi i-ai citit precum un roman de dragoste, c-un final tulburător. N-ai zis nimic, te-ai prefăcut că sufletele noastre nu s-au mai întâlnit înaintea acelei zile şi că o viaţă anterioară e imposibilă, iar teoria pe care se bazează aceasta, cât se poate de ridicolă.

Eu, copilă; tu, copil; ne-am dat drumul reciproc. Ce simţeam noi, prea puternic, ce aveam noi, prea periculos. Am dat cu fuga, iar în spate ne-am aruncat amintirile. Le-am îngropat bine şi am însemnat locul, ca să ştim unde să ne întoarcem şi să le dezgropăm atunci când vom şti că a venit vremea.

Mi-ai fost o vară frumoasă. Mi-ai fost briza mării şi nisipul fin, vântul cald, norii grăbiţi. Am visat să-mi fii frunze roşiatice căzute din copaci îmbătrâniţi, ploaie rece şi multă, fulgere şi tunete zbuciumate, nori negri, fulgi de nea, viscol aprig. Au rămas doar vise, căci pasul tău grăbit nu a ales nimic altceva decât primăvara.
Sfârşit de iarnă, început de primăvară, când totul prinde viaţă, iar sufletul se trezeşte cu adevărat la realitate.

Nu-mi eşti doar vară. Mi-ai fost vis de toamnă, ger de iarnă şi speranţă de primăvară. Mi-eşti alinare în nopţile în care sufletul mi-e mai întunecat ca cerul, sclipire în ochi când lacrimile încearcă să fure gramele de fericire rămase, zâmbet nemăsurat şi dor nemărginit.

De-ai să-mi dai drumul iar, nu voi mai avea aripi să zbor către mare. Căci, dac-ai să-mi fii vară din nou, cerul va urla a nerăbdare, iar soarele-mi va picta pistrui sub ochii verzi spălaţi de sare.

A.

"Cum se iubesc oamenii pe pământ? Luptând împreună."

marți, februarie 12

Epilog parţial.




Şi-ar fi dorit să se termine altfel. Ştia asta bine, dar încăpăţânarea pe care o deţinea de mică o împiedica să îşi recunoască lucrul acesta. Cedase în seara asta, când cedase şi sticlei de vin nedeschise de multă vreme care zăcea în bar, dar şi cartuşului de ţigări peste care se aşternuse un strat gros de praf de câteva luni bune. Îi plăcea să savureze ţigara trăgând lacom câte un gând şi o constantare din ea. Contempla singură, în bucătărie, fără a-i fi frică de întunericul din jur. Înăuntrul ei era beznă. De ce i-ar fi păsat?

În bucătărie se vedeau câteva fâşii de lumină, încercate cu greu de grosimea draperiilor. Pentru ea nu era nicio luminiţă la capătul tunelului, pentru că săpase în el într-un ritm nebunesc doar ca să-şi schimbe ruta. Ţinea neaapărat să o ia pe alt drum, deşi aşa cum o zisese la început, ar fi putut să se termine altfel.

Nu îi era dor de el, ci de prezenţa lui, de vocea groasă, braţele protectoare, buzele mari cărnoase şi umede. Deschise alt pachet, îşi turnă un pahar nou şi reluă şirul gândurilor. Erau prea multe. Se zbăteau acolo, în capul ei, doar ca să iasă la iveală. Să îşi sune prietena? Nu. Dormea demult. Amantul? Nu. Era cel mai probabil cu vreuna, minţind-o că o iubeşte.

Încercănată şi înţepenită pe scaunul incomod, sfârşise seara catalogând întâmplarea din viaţa ei ca pe un epilog parţial. Ştia că epilogul înseamna deznodământ, dar ea nu simţea asta. Pentru că era ceva din ea ce îi aparţinea lui.

"Scrisul tău să fie ca răşina ce curge din brad: viaţă revărsată."


A.