expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

miercuri, iunie 29

M-ai trezit.



Mă dor ochii şi corpul îmi e amorţit. Vreau să mă mişc, dar încercările îmi sunt în zadar. Aud sunete, multe voci care se suprapun şi cel mai clar dintre ele o aud pe a mamei.

joi, iunie 16

Telefonul.


Îmi aprind ţigara de cum mă ridic din pat. O altă zi în care plouă. La dracu! Mă duc şi îmi fac un duş repede pentru că simt că sunt murdară, deşi cu o zi înainte n-am stat decât în pat. Să fie oare praful lăsat de tine pe inima mea?

miercuri, iunie 8

Zeii nu distrug.



Eşti mereu aici, aproape, chiar lângă mine. Dar când dau să te caut, te ascunzi. Probabil că jucăm leapşa, aruncându-ne sentimentele dintr-o parte în alta şi atunci când jocul se termină, nu câştigăm niciunul.

Te-am văzut zilele trecute şi în clipa în care te-am simţit aproape, m-am speriat îngrozitor. Tu, fantoma inimii mele să apari aşa brusc şi fără să anunţi?! Am rămas pe loc pentru că îmi fugea Pământul sub picioare şi îmi doream să alerg odată cu el, dar îmi era frică că mă vei găsi oriunde aş merge. Aşa că am rămas pe loc fixându-te cu privirea. Erai real şi erai aproape de mine. Parfumul tău sufoca aerul din jur. Oamenii păreau orbiţi de strălucirea ta. "Oare zeii pot arătat mai bine?" mi-am zis şi apoi am alungat repede gândul acesta din cap. "Zeii nu distrug" am adăugat pentru propriul meu orgoliu.

Ai venit la noi, căci eram cu E. şi ne-ai salutat. Obrazul tău a atins faţa mea. Nu cred să fi fost mai mult de o fracţiune de secundă, dar te-am simţit aproape. Ai început să trăncăni, despre ce..n-am idee. Eu te studiam ca pe o păpuşă nou primită. Deşi chipul îţi radia, îţi simţeam tristeţea în ochi şi în glas (singurele lucruri care te trădau). Mă întrebai ce fac, iar eu tăceam. Poate îmi era frică să-ţi vorbesc, să ştiu că mă priveşti. Apoi o întrebai pe E., ştiai că ea era singura care putea sparge tăcerea tensionantă.

Treceai iar la mine şi eu iar nu-ţi vorbeam. Dacă ai fi ştiut tu C. cât îmi doream să te iau în braţe şi să-ţi spun că îmi e dor de tine. Dacă ţi-ai fi dat seama la timp că eu nu tăceam din cauza indiferenţei, ci din cauza durerii. Durea aşa tare să văd că nu eşti o fantasmă şi că încă trăieşti.

Am realizat că oricât m-aş fi minţit, nu puteam nici să te omor, nici să te rănesc şi nici măcar să te uit. "Zeii nu distrug" mi-am zis din nou. Când m-am întors din furtuna de gânduri în care intrasem, tu vorbeai tot cu E. Abia puteam să desluşesc ce spuneai pentru că îmi simţeam stomacul revoltându-se. "Poate de la îngheţată..sau de la oboseală..pe dracu!"
Te-ai apropiat de mine şi m-ai implorat să-ţi vorbesc. Aveai un glas cald şi cerşetor. Îl foloseai mereu atunci când vroiai să mă îndupleci pentru că ştiai că nu-ţi pot rezista.

Însă, deşi mi-aş fi dorit să zic ceva, în încercările mele de a scoate vreun cuvânt, am eşuat. Iar tu, ai plecat trist, mai trist decât venisei. Mi-ai atins braţul şi ai oftat.."Oare mă mai iubeşti C., oare m-ai iubit vreodată aşa cum te-am iubit eu pe tine????" vroiam să strig, dar, din nou, am tăcut.

E. a venit lângă mine, m-a făcut sălbatică şi atunci am simţit că pot să mă descarc. Şi am plâns..

"Zeii nu distrug." mi-am zis, plângând, pentru a treia oară.

joi, iunie 2

Întâlnire cu C.


Pe aleea pavată cu pietre mari și vechi se mai zăresc din când în când oameni obosiți, transpirați, grăbiți. În sus, cerul limpede și gol. Oare anunță furtună?

Din spate, copiii străzii strigă întruna ”Hai te rog eu domnișoară! Doar un leu, să-mi iau și eu o pâine!”. Lângă mine, A. savurând o înghețată cu vanilie și caramel. Pare veselă și totuși, tristă. Cândva obișnuia să se exteriorizeze pe stradă, dar acum preferă doar să-și savureze înghețata. De aproape un minut, tace, mergând ușor în dreapta mea. Probabil ascultă traficul și agitația din jurul ei.

Continuăm să mergem tăcute, eu făcându-mă că mă holbez în stânga și în dreapta pe la vitrine, ea uitându-se drept înainte și mâncând înghețata rămasă.

- Stai!

Întinde o mână către mine ca o barieră. Ne oprim amândouă. Înghețata îi cade din mână și se întinde pe jos. Ea rămâne pe loc. Se uită fix și nu clipește. Mă uit și eu în aceeași direcție. E chiar el. Sacou negru, cămașă lila, deschisă la primii nasturi, hârtii la brațul drept, părul vâlvoi și șaten, dar totuși elegant. Merge cu privirea în jos și pare trist și gol, cum e cerul. Ridică ochii în următoarea clipă și se oprește pe loc holbându-se la noi.

Noi stăm, el se apropie. Își bagă o mână prin păr, așa face când e nervos, știu de la A., și ajunge în fața noastră.
- Hei!

Ne pupă pe fiecare, la A. stă puțin mai mult lipit de obrazul ei, după care se dă înapoi. Arată ca și cum s-ar fi alimentat cu viață.
- Ce mai faceți?
Bate pasul pe loc, nerăbdător să-i răspundem. Eu, zic dintr-o suflare ”Bine..”. A., tace și-l privește. El o măsoară fascinat din cap până în picioare.
- A.! Arăți grozav!

Ea încearcă să spună ceva, se bâlbăie, deschide din nou gura cu speranța că va ieși măcar un sunet de acolo, dar nu se aude decât un oftat lung.

El, vâzând-o așa, își mută privirea spre mine.
- Tu ce mai faci E.? Și tu arăți fantastic!

- Mulțumesc. Eu sunt bine, mă știi doar. Tocmai ieșisem la o bârfă cu A. Așa-i A.?

- Ăăăă...dada.

C. se întristează brusc și oftează și el la rândul lui. Se mai dă un pas către A. și îi spune cu o blândețe și o tristețe sfâșietoare în glas:
- A., nu vrei să vorbești cu mine? Vorbește cu mine..

Ea nu zice nimic. El oftează din nou. Se uită iar la mine, și își schimbă brusc atitudinea:

- Ăăă, sunt grăbit E. și trebuie să ajung la muncă...vă las! Pa, A.!

- Spor la muncă C.!

A. tace în continuare. C. trece ușor pe lângă ea, atingându-i brațul. Mai oftează o dată și grăbește pasul spre centru.

Eu mă întorc înspre A.

- Ce naiba? Așa sălbatică ai devenit? Nu mai știi să vorbești?

Mă uit la ea, e veștejită ca o floare iarna. Își pune capul pe umărul meu și începe să plângă. Săraca..