Azi nu vreau să scriu despre niciun C., despre nicio E., nici măcar despre mine. Azi vreau să scriu despre cel de care mi-e dor zilnic şi pentru care aş da orice să-l mai văd măcar o singură dată.
L-am iubit din întâia clipă în care l-am văzut şi numele lui, nu al altcuiva, l-am rostit pentru prima dată în viaţă. Îl văd mereu şi mă gândesc cum ar fi fost să fie aici şi să îmi spună "Ştii că totul va fi bine!". Nu ştiu dacă e mândru sau e dezamăgit de mine, nu ştiu dacă ştie că mă gândesc la el în fiecare dimineaţă când deschid ochii şi în fiecare seară când îi închid, dar îmi doresc să o facă, pentru că indiferent dacă a plecat, vreau să ştie că îl simt mereu aproape de mine şi de sufletul meu.
Astăzi, nu îmi pare rău că l-am iubit, dar îmi pare îngrozitor de rău că nu am ştiut să preţuiesc fiecare moment cu el şi că am irosit puţinul timp care ni se dăduse. Au fost ani, dar acum când mă uit în urmă mi se par fracţiuni de secunde puse pe fugă, gata să fie lăsate în voia sorţii.
Îmi doresc ca nici el să nu mă fi uitat, ca el să ştie că îl iubesc enorm şi că îmi pare rău dacă l-am supărat sau l-am dezamăgit.
"De ce plângi?" îl aud şi acum spunându-mi şi luându-mă de mână ca să mă asigure că orice s-ar întâmpla, va fi lângă mine. De ce plâng? Cum să nu plâng când ştiu că ai plecat prea devreme de lângă mine? Cum să nu plâng când îi văd pe toţi cum blesteamă soarta că te-a luat?
Ştiu că eşti undeva acolo şi nu ştiu când am să te revăd, dar vreau doar să am certitudinea că o voi face cândva.
Îmi lipseşti teribil, te iubesc enorm şi aş da tot timpul înapoi, doar ca să te am lângă mine.
În memoria bunicului meu, cel de care mi-e zilnic dor.
A.