expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

duminică, noiembrie 14

Fragment din "Jurnalul unei mioape".


Soarele cald al primaverii incearca sa ma trezeasca. Nu poate si nici n-o s-o faca. Ma intorc pe cealalta parte. Pur si simplu nu vreau sa ma trezesc. Sunt prea scarbita de lume. De lumea vazut prin ochii mei...de mioapa. De conturul lucrurilor care la mine a incetat demult sa existe. Mimez fericirea si imi imaginez lucrurile asa cum vreau eu pentru ca de un timp nu le vad decat culoarea. Dar si culoarea ochilor mei a fost umbrita. Umbrita de ramele de ochelari si de lentilele care nu inceteaza sa se mareasca. Ma hotarasc intr-un final sa ma scol. Am zacut prea mult. Ma duc la baie si imi dau un jet de apa pe fata sa fiu sigura ca m-am trezit. Ma apropii si mai mult de oglinda ca sa incerc sa-mi vad chipul clar. Radiaza. Cu exceptia ochilor care par sa priveasca in gol. Ma uit si mai atent. Urma dupa nasul meu nu inceteaza nici macar dimineata sa se vada. Pun mana pe ea. Ma doare. E rosie si ma doare si stiu ca va fi mereu acolo. Ma duc in camera. Imi caut cu mainile ochelarii. Aici sunt. E mai bine acum. Vad tot. Ma duc iar la oglinda. Par schimbata...nu mai sunt eu. Chipul care era in oglinda acum cateva minute dupa jetul de apa a fugit mancand pamantul atunci cand mi-am pus ochelarii. Sau poate totul e in capul meu. Poate doar exagerez. Ma gandesc. Eu nu sunt oarba, practic, vad, dar nu e acelasi lucru. Oricat as vrea eu sa ma fac ca vad totul perfect nu reusesc si imi vine greu sa cred ca nu voi reusi nici de acum incolo. Ma duc, ma imbrac si imi incep obisnuita zi in care imi e teama ca daca voi privi fara ochelari nu voi recunoaste nici macar persoana la doi metri in fata mea... si asta ma doare cel mai tare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Să fii sincer.