Tu câte stele ai?

La un infinit de întrebări am să caut tot atâtea răspunsuri. Și-atunci când am să le aflu, voi crea o galaxie. O galaxie doar a mea, în care am să-mi atârn amintirile sub formă de stele, împiedicându-le să se stingă în timpul zilei. Am să mă plimb printre ele, strigându-le pe numele ce le-am pus cât încă eram pământeană. Voi avea propriul meu cer, și-am să-l fac mai albastru ca cel ce mi se plimbă vara pe deasupra creștetului. Când are să fie ploaie, mă voi clăti de sarea ce-am adunat-o o viață, pusă conștientă într-o mare. Voi culege și voi inhala flori de primăvară, și-abia atunci am să aflu ce-i parfumul. Am să ți-l aflu și pe-al tău, atunci când am să-mi trimit inima la război, ducând-o în brațe la mama ce avea să mi-o ungă cu alifii. 

În ceas târziu am să-nțeleg iubirea, și-n ceas târziu am să-mi lepăd sufletul mizer. 

Nestingherit va fi drumul meu către cer și-ntortocheat pân' la a mea galaxie..

A.

"S-ar fi spus să cerul şi stelele se oglindesc pe pământ, ca într-o apă. Erau licurici, erau firimituri ca de sidef, diamante sau numai bucăţele de sticlă, sau poate stelele care cădeau se prefăceau în licurici şi în pietre scumpe?

Şopteau gâzele între ele, sau foşneau frunzele?

Oare aşa era zumzetul, viaţa, taina pământului noaptea?

M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau, trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul  iubire şi, o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…“

Când N(oi) tinde la infinit.

Stăteam pe pieptu-i și îi număram bătăile inimii, pierzând de fiecare dată și ritmul, și numărătoarea. Eram doar noi și un cer din ale cărui stele gustasem cu puțin timp în urmă. Mi se juca în păr firesc și natural, cum doar un bărbat o poate face. Știam că mi-e acasă. Știusem de când îi cuprinsesem pentru prima dată sufletul în ochi, doar că negasem cu încăpățânarea ce mi-e caracteristică, că nu-i așa. Mi-a spus că era conștient că avea să mă întâlnească cândva, doar că nu știuse, niciodată concret, când. M-a lăsat goală. De cuvinte și sentimente. Și mi-a iubit sufletul, admirându-mi cicatricile războaielor prin care îl târâsem. Încercasem în zadar să îl îndepărtez - îmi era frică că are să-mi vadă urmele rănilor și să plece, așa cum au mai făcut mulți înaintea lui. Pe când el, a rămas, stăruind asupra granițelor, limitelor și obstacolelor puse de sufletul meu în apărarea lui naivă față de oameni.

L-am întrebat ce a simțit atunci, atunci când i-am pus pentru prima oară suflet pe buze. 

”Că nu va fi ultima oară.”

A.

”Înțelegeam acum că ceea ce mi-a lipsit întotdeauna și ceea ce am căutat a fost mâna asta pe umărul meu și sentimentul că-i pentru totdeauna.”

Când zbori, ia-mă cu tine.

    Nu-mi place toamna. Nu mi-a plăcut niciodată. E tristă. Fascinantă, dar tristă. Cu fiecare frunză pe care o omoară în mod tacit, simt o nevoie acută de a-mi revendica zâmbetele pe care le-am dăruit unei surori de-ale ei. Mi-e dor (mereu) de vară...incontrolabil dor! Nimic nu e ca vara - nici marea, nici cerul.

    Tu mi-ești. M-ai găsit într-o zi caldă, cu un cer senin și-un aer sărat de o mare străină. Zbuciumat îmi era sufletul atunci, domolit pe alocuri de valuri presărate în amiezile zilelor de acolo. Cred că acolo (departe) și atunci (târziu) mă oprisem din fugă. Mărturisesc că obosisem - e firesc, uman. N-am căutat să te găsesc, dar m-ai privit și am înțeles că de fapt, o făcusem, doar că involuntar. M-ai privit tu - un străin frumos - și mi-ai epurat (inconștient) sufletul cu dorințe însetate și speranțe infinite.

Rămâi cu mine să-mi șoptești aceleași valuri,

să zbori sub același cer pe care-mi întind privirea în fiecare seară înainte de a-ți veghea somnul,

să  cânți sonata asta până obosești 

și după ce tragi aer în piept 

să o cânți din nou, 

la nesfârșit, 

că-i tare frumoasă 

Și-mi place.

A.

„Ne-am contopit în cap și-n gesturi, am vorbit despre război și resturi.”

Omul vitruvian

Tu ești om, eu doar un suflet. Îmi place să cred că te-am lăsat să mă cunoști, câtuși de puțin, căci n-ai fost decât un alt trecător. Te-am pus să pleci la fel cum ai venit - repede și de nicăieri. 

Mi-ai spus că vrei să mai rămâi, că sunt echilibrul tău. Ți-am răspuns că echilibrul e artă și arta e echilibru, iar eu nu sunt niciuna din ele. 

 ”Dintre sutele de pași care au bătut drumul nocturn de la patul tău în bucătărie și înapoi, i-ai mai recunoaște pe ai mei, apăsați și stângaci?”

A.

De vorbă cu marea.

     Sunt alt om. Mă privesc în oglindă și îmi spun „m-am schimbat”. Am aceiași ochi triști și același zâmbet șters, dar, cu toate acestea, nu mai sunt nici pe departe cine obișnuiam să fiu. Mi-am dat seama, aici, la mare, când m-am dus într-o seară să îi vorbesc. Am întrebat-o, cum fac de fiecare dată, ”De ce?”. Mi-a spus că era nevoie. Cică de fiecare dată când m-am întors la ea am venit „altfel”. Că „altfel” voi veni și vara viitoare, și peste două veri. Pentru că trebuie să cresc - mi-a spus, jucându-mi-se în păr cu briza ușoară și sărată. Am simțit schimbarea în momentul în care nu i-am mai cerut să mi te găsească. Când m-a întrebat pe cine caut, i-am spus că „pe mine”. Mi-a zâmbit printr-un val pe care mi l-a spart la baza picioarelor, spunându-mi că sunt pe drumul cel bun. Am plecat împăcată de acolo. 

  Călcând cât mai ușor pe nisipul ud, cu părul vâlvoi și gust de sare pe buzele crăpate, mi-am luat adio de la ea, spunându-i că la vară am să vin mai liniștită ca anul acesta. 

Am zâmbit trist, așa îi spun în fiecare an, așa i-am spus mereu.  

„Trăiește frumos.”

A.

Răspunsurile unor întrebări moarte.

Am fost întrebată, cândva, ce caut în viaţă şi ce doresc să îmi ofere aceasta. N-am ştiut să răspund. M-am limitat în a-i zâmbi trist respectivului, spunându-i, cu regret, un banal "Nu ştiu." M-a etichetat atunci ca fiind visătoare, aeriană şi mi-a spus că trebuie să încetez să mai caut perfectul într-o lume imperfectă. M-am făcut că nu-l înţeleg - îmi amintesc foarte bine cum învârteam nervos de pai, lăsându-i impresia că ar fi un tic de al meu - când, de fapt, întrebările pe care mi le adresase mă bulversaseră într-un mod absurd. 

Mi-am dorit să-mi răspund mult timp la cele mai de sus, până de curând, când, am realizat că trebuie să încetez în a căuta răspunsuri vii pentru nişte întrebări care au murit demult. Le-am lăsat, aşadar, să moară şi pe ele, în mine şi în locul în care au luat naştere. Mi-am păstrat, însă, locuri goale în suflet, pentru orice eventualitate - probabil că încă sper la nişte întrebări fără moarte - şi am îngropat, împăcată, amintirile oamenilor trecători din viaţa mea. Le-am acceptat plecarea şi am închis eu uşa în urma lor, ca să nu le permit să-mi devină pasageri. Cu un singur regret am rămas în ceea ce îi priveşte. N-am apucat să le spun niciodată (am concluzionat că ori nu mi s-a oferit ocazia, ori nu şi-a mai avut rostul) că ar fi putut să-şi anunţe plecarea din sufletul meu. 

Nu i-aş fi impiedicat, ci le-aş fi impărtăşit un simplu sfat asemeni unui personaj tare drag mie: 

"De ce să fugiţi, frăţioare? Încet nu puteţi să mergeţi?"

"Văd enorm şi simt monstruos."

A.

Jocul cuvintelor.

Ceea ce am văzut la tine:

Ochi bântuiţi,

bântuirilie remuşcărilor, 

remuşcările amintirilor, 

amintiri imposibil de uitat,

uitări forţate, 

forţări de zâmbet, 

zâmbete false, 

falsitatea cuvintelor, 

cuvinte reproşate,

reproşurile momentelor,

momente blestemate, 

blestemele sufletului,

suflet nestăpânit, 

nestăpânirea gândurilor, 

gânduri haotice. 

A.

"Care e povestea ta?"

Lacrimi în cer.

Dintre o mare de oameni, azi am rugat cerul să îmi plângă sufletul rătăcit. Mi s-a părut că el poate înţelege cel mai bine durerea unei pierderi, asta pentru că în fiecare zi alege moartea soarelui în schimbul lunii, şi invers. M-a întrebat la plecare dacă am uitat poveştile cu stele. I-am spus că nu, le ştiu pe de rost. Mi le-a născocit chiar el în zile lungi de vară, când îmi era călăuză printre gânduri. M-a vegheat în multe nopţi când refuzam somnul şi m-a implorat să îl primesc în suflet - dacă nu pentru odihnă, măcar pentru vise. M-a plimbat pe nori, făcându-mă să mă îndrăgostesc de unii dintre ei. Nu contest, m-a avertizat că sunt iluzii şi că se vor risipi la primul oftat al lui, dar nu am vrut sub nicio formă să îl cred.

Şi când am aflat că Cerul oftează, am ştiut în sinea mea că are şi lacrimi. 

Aşa că i-am spus lui să plângă pentru mine. 

Şi (ne-)a plâns.   

A.

"Câtă durere încape într-o lacrimă?"

Goana imperfecţiunilor.

Îţi ştiu toate aluniţele. Cu luna martor, le-am trasat conturul într-o noapte sufocantă a unei veri de lângă mare. M-am oprit la fiecare în parte şi le-am admirat, iar celor care mi-au tăiat răsuflarea, le-am pus nume de stele. Mi-a părut familiară forma spatelui tău, cu răsuflarea greoaie pe care o simţeam una cu a mea. Mi-au mărturisit amintirile că ţi-am dat viaţă curbelor în acea noapte în care m-am decis să ţi le caut şi să ţi le găsesc. Îmi amintesc şi acum că cerul stelelor mele născute din frenezia iubirii pe care ţi-o purtam, mi-au fost propriile-ţi buze. Mari, cărnoase, inegal conturate, imperfect de perfecte. Erai sculptat frumos. 

Am iubit imperfecţiunile oamenilor care mi-au luat o parte din suflet. Şi încă o fac.

Tu ai fost unul dintre ei. 

A.

"În final, dintr-un univers de întrebări, va cutremura pământul numai una: "Cum ar fi fost dacă?"

Băiatul cu vioară.

Am iubit cândva un băiat cu vioară. L-am iubit atât de mult, încât îl făcusem parte din mine. Când a plecat, nu am avut cuvinte să îi mai spun ceva. I-am lăsat în schimb ceea ce îmi luase cu bună ştiinţă însoţite de câteva regrete şi neajunsuri. Mi-am îngropat de atunci cuvintele multe şi nespuse şi le-am pus o cruce. Ceva din mine a murit acolo, în acel loc şi o dată cu ele, a murit şi amintirea lui. De atunci nu am mai vrut să aud vreo vioară. Simţeam că toate îmi cântă mie, dorind cu ardoare ca fiecare parte din mine să ţipe. Am tăcut mereu când ascultam. Nu plângeam, lacrimile mi se prelinseseră pe cruce până la epuizare, făcându-mă să sângerez pe interior. Nu pot explica sângerarea. Am avut-o atunci când l-am întâlnit pe el după multă vreme, când am văzut-o pe ea şi desigur, când am auzit vioara. L-am privit tăcută, nu-mi mai plăcea să vorbesc. Mă schimbasem mult de când mă oprisem din a-l mai iubi. Nu era o schimbare majoră, dar era suficientă cât să pot recunoaşte că îmi făcuse un bine când plecase. Nu îmi era dor de el, dar îmi era de nopţile vegheate de vioară. Atât de mult învăţasem să îi iubesc pasiunea, încât devenisem una cu ea.

Am mai auzit vioara de-a lungul vremii şi n-am mai plâns, nici n-am sângerat. Am zâmbit în amintirea ei, am împreunat trei degete pentru acea cruce şi mi-am continuat grăbită drumul. 

Băiatul? Un simplu străin cu amintiri. 

A.

"Poţi pierde numai lucrurile de care te agăţi."

4:24 şi un vis.

Cu un scop, aşa se-ntâmplă toate. Şi-mi doresc de multe ori să mi-l pot explica. Logic, raţional, căci nu mai simt nimic de la un timp. E mai bine să te doară decât să fie gol, cum e la mine. Surâsul şi ochii vii izvorăsc din singura lumină pe care au găsit-o - a soarelui. Îmi zic că dacă nu era primăvară, n-aş fi făcut faţă. Şi mă mint. Aş fi făcut oricum. Am puterea în mine, vine, tocmai, din gol.

Nu am o definiţie pentru dor, dar îmi lipseşti în fiecare zi, chiar şi atunci când nu-mi doresc să o faci; când nu-mi doresc să-mi lipsească verdele ochilor tăi spălaţi de soare şi zâmbetul larg. Cu atât mai mult, tu, întreg.

Cu toate astea, nu am să te caut. Nu vreau să te mai caut în niciun loc, în niciun mesaj, în niciun zâmbet, în niciun străin, în niciun vers şi în nicio amintire. Nu mai vreau pentru că nu mai am putere. Te-am găsit, însă - fără să te caut. Nu-mi pot explica nici acum. 

4:24. O oră, o noapte, un vis şi nişte cuvinte.

A.

"Am urât cuvintele şi le-am iubit; şi sper că le-am orânduit bine."

Fum căzut.

"Oamenii se schimbă", şi-a spus într-o seară târzie de primăvară. Dans la dans cu gândurile, începea încet să le pună în ordine. În noaptea aceea era singură şi, deşi, se zăreau în acea obscuritate dureroasă urmele celor două lacrimi vărsate cu puţin timp în urmă, acum zâmbea. Avea un viitor frumos în faţă, pentru care muncise de când se ştia. Nu voia să se gândească prea mult la el. O făcuse demult şi constatase că tot viitorul era constituit din nişte iluzii. Existau sanşe să nu se îndeplinească niciodată, învăţând în acea noapte să accepte şi asta. Încă îl iubea. Diferenţa era acum că se iubea şi pe ea. Lăsase garda jos, uşa deschisă - ca cei care doreau să vină şi să plece să o poată facă oricând. Se împăcase cu ea şi plânsese doar pentru că îşi dăduse seama că îi luase prea mult timp ca să o facă. O să lupte în continuare pentru ceea ce îşi doreşte, doar că va accepta, în caz de eşec, pierderea. Ştia mai multe decât lăsa să se vadă, iar acum câteva zile tot ce îi spusese fu: "În caz că nu voi mai fi eu cea care îţi va sta alături, sper doar ca ele să te poată iubi mai mult decât am făcut-o eu."

Deci, acceptase. Un final, o continuare, un alt drum sau aceeaşi cale. 

A. 

"Când stai în tren şi pleacă trenul vecin, 

de ce ai impresia că ai plecat tu?"

Scrisoarea unui “Valentin” trist

Sperând că ai să citeşti, îţi mărturisesc că nu cred în sărbătoarea care îmi poartă numele, tolerându-i mai degrabă superficialitatea. Îmi place atât de mult să mă mint că oamenii au învăţat să (se) iubească, încât ajung uneori să mă cred. Când constat adevărul, care, apropo, vine în porţii reduse şi în intervale diferite de timp, îmi repet întrebarea obsedantă „Atunci pe mine de ce mă mai sărbătoresc?”.  

Şi-mi răspund mereu

„Degeaba”.

Poezie la cafea.

Uite cum facem:
ne vom întâlni şi ne vom îndrăgosti,
eu îţi voi da tot, iar tu vei primi;
voi primi şi eu la rândul meu.
La un moment dat,
nu o să mai meargă
şi ne vom despărţi.
Tu o vei lua pe drumul tău,
la fel şi eu.
Vom întâlni un altul,
o alta.
Şi vom iubi;
altfel, cu altă intensitate.
Vom avea copii;
eu doi, tu tot doi,
aşa cum ne spuneam mereu.
Doar ca separat-
îi vom creşte şi îi vom iubi
ca pe ochii din cap.
Ne vom dărui lor
şi ne vom jertfi pentru ei,
aşa cum ne-am dat la schimb
propria iubire.

Îţi vei aminti din când în când

de mine.

La fel şi eu;

si va durea.

Ne vom privi proprioi copii

şi când vom realiza că nu-ţi seamănă

şi nu-mi seamănă,

va durea înzecit.

Atunci vom păcătui;

ne vom lepăda de păcat târziu,

în ceas de moarte.

Ne vom vizita atunci,

în ultima clipă.

Şi când ne vom privi,

vom şti că nu ne-a fost dat.

Ne vom ruga să ni se permită consumarea iubirii noastre în ceruri, 

pentru că pe pământ soarta nu a fost de partea noastră.

A.

"Nu cred că iubim o singură dată în viaţă, deşi mi-aş dori nebuneşte să fie aşa. Cred în iubiri care se nasc şi cresc vălvătaie şi accept implacabil că uneori ne moare dragostea. Ştiu că există poveşti zvârcolite care vin, se duc şi apoi se întorc, mai vii, mai acute, mai pline de ţipăt dulce şi de dor. Şi ştiu că există vorbe, amintiri, gusturi de care nu ne vom dezice niciodată."

Refuz.

Ce-ţi rămâne de făcut când pentru cineva nu mai "eşti" ci devii "ai fost"? Şi ce-ţi rămâne de zis atunci când te simţi gol, pustiit? E o vorbă pe la noi "Să te ferească Dumnezeu de ura celui care te-a iubit". 

Mă întreb, poate exista un blestem mai crunt de atât? 

Mă bântuie...

A.

Trilogia decăderii.

Eu nu pot să te ridic şi nu încerc nici măcar să o fac. La ce bun? Ai căzut demult şi n-ai simţit durere. Ţi-a plăcut în flăcări. Nu te-au ars, din contră, ţi-au încălzit sufletul blestemat. Căci ai demoni în tine care s-au împletit armonios cu îngerii bătrâni şi înţelepţi. Ai crezut că prin cunoaştere te vei regăsi pe tine, dar n-ai înţeles, fiinţă naivă, că doar iubind ai să pricepi. Ţi-a fost greşită percepţia. Asupra ta, a lui şi a întregii lumi. N-ai ştiut să îţi măsori orizonturile şi n-ai putut înţelege niciodată infinitatea lor. Bolnavă ţi-e mintea, nu sufletul. Sufletul e împăcat cu trupul flămând. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că exişti. E ultima ta salvare. El îţi va dezpleti demonii instalaţi comod în sufletu-ţi pângărit.

Păgâno, ia aminte la vorbele mele şi crede în ele cu îndârjire. 

Altă cale n-ai. Eşti, doar, în cădere.

Post-desprindere

Nu ţi-am cerut stelele
căci cerul e liber
şi aparţine oricui doreşte să-l iubească-
Te-am iubit întreg, orbeşte
şi am crezut în tine
cu o naivitate copilărească-
N-am ieşit sfârşită
un pic şifonată
dar ştii şi tu ca orice cută se poate călca
dacă ai răbdare-
Şi m-am desprins
încet, alene,
atât de delicat
ca tu să nu observi-
Te pierd şi te-am pierdut- mi-am spus,
când am plecat lăsând în spate
o privire buimacă
şi un prag de piatră
pe care paşii nu-mi vor mai călca
Vreodată.

Străini.

Nu te cunosc, îi spuse. Mi-eşti grozav de străin. Şi străinii mint. N-am mai avut timp de adevăruri care trebuiau dezvăluite. Ştii prea bine că timpul nu e nelimitat. Ai un suflet bun, pe care însă nu-l pot pricepe. Şi n-am să o fac vreodată. Am greşit, căci te-am iubit mai presus de mine. Mi-a plăcut să te iubesc, dar n-am putut niciodată să-mi spun concret de ce am făcut-o. A fost totul un mister. Şi cum ştii prea bine, orice mister dispare la un moment dat. Aşa cum am să o fac şi eu, asemenea lor. Lor despre care nu ţi-am cerut niciodată să îmi povesteşti, dar am sperat că o vei face cândva. N-ai înţeles că-s femeie. Şi femeile-s tare curioase. Oferă libertate, dar vor să ştie tot. Aşa suntem noi, nu mă poţi învinui numai pe mine. Alt material, alt suflet, altă gândire. Profunde. Parcă prea profunde, dacă îmi permiţi să adaug. Am vorbit destul, nu? După ceas, nu mă încadrez nici măcar în sfertul academic. Mă vor certa iar. N-ar fi prima dată. Mai am puţin de îndurat, ţi-o zic sincer şi trebuie să mă crezi. Nu uita însă că nu eşti obligat să o faci. Ţi-am spus şi la început, mi-eşti străin. Te pot minţi uşor. Nu mă cunoşti şi nu ai să o faci vreodată.
O zi bună şi revederea fie cu noi! încheie în grabă luându-şi cafeaua şi grăbind brusc pasul în direcţia opusă.

A.

Sfârşit glorios.

Mă sperie că timpul fuge şi că eu nu pot ţine pasul cu el. Încerc şi alerg zilnic cât pot, dar nu reuşesc să îl prind din urmă. Mi-e frică că într-o zi am să obosesc atât de tare, încât mă voi opri; pierzându-i astfel paşii. Atunci când se va întâmpla, pe cui am să-i urmez? Mereu am crezut în importanţa drumului mai mult decât a destinaţiei. Am sperat însă, în tăcere, la o călătorie fabuloasă şi un sfârşit memorabil. De asta am iubit viaţa care mi s-a dat şi de aceea am trăit-o gustând din aproape tot ce mi-a oferit. Conştientizam existenţa unui sfârşit. Glorios sau nu, era acolo şi mă aştepta răbdător. 

"Numai timpul nu-şi pierde timpul."
A.

Zbor de Luceafăr.

Am să-ţi dau drumul. Şi-ai să zbori. N-am să mă ating de aripile tale. Am să le tai numai pe ale mele. Aşa, nu te voi ajunge din urmă. Căci tu eşti Luceafăr, iar ale tale orizonturi îmi sunt chiar şi până acum necunoscute. Să zbori, dragule. Şi să nu te uiţi în spate. Să te înalţi glorios şi să mă laşi să cad agonizând în adâncuri. Să-ţi înalţi aripile departe, până unde poţi să atingi luna cu sărutările pe care obişnuiam să le primesc eu. Să-i spui soarelui că-l iubesc şi-l preţuiesc cel mai mult acum când a fugit. Să fugi şi tu cu el. Să cunoşti meleaguri pe care eu mi-am permis numai să le visez cu propria-mi minte. Să le povesteşti stelelor despre ele. Când va cădea una, voi fugi la ea şi-mi va spune şi mie povestea ta.

"Fugind de fericire de frică să n-o pierzi."

A.