Îmi pare rău.

*

Îmi pare rău:

- Că am crezut în tine

- Că am fost alături de tine când nu mai era nimeni

- Că nu am ştiut să te îndepărtez de la început

- Că am sperat în tine

- Că mi-am făcut planuri cu tine

- Că am visat alături de tine

- Că ţi-am dăruit tot

- Că te-am lăsat să îmi furi inima

- Că te-am iubit 

- Că te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni

- Că nu pot să te iert

- Că nu mai e loc de nimic

- Că aşa cum te-am iubit eu, am crezut că mă iubeşti şi tu

- Că am luptat de atâtea ori pentru tine, pentru ca tu să nu lupţi de atâtea ori pentru mine

- Că te urăsc

- Că mi-e dor

- Că nu te-am înlocuit aşa cum ai făcut tu cu mine

- Că îţi arunc aceste gânduri

- Că nici măcar atât nu mai meriţi

- Că ai devenit ceva ce îmi spuneai că nu vei deveni niciodată

- Că a durat atât până să realizez cum eşti

Îmi pare rău că la un moment dat voi spune doar că te-am iubit. Nimic mai mult sau mai puţin.

*(Amintiri)

A.

Les dernières pensées, je te jure.

Cenuşă.

*

Îmi amintesc de tine, dramă a adolescenţei mele. Îmi amintesc de tine ca şi cum ai fi fost ieri. Dar ieri a fost acum mulţi ani, iar tot ce a rămas astăzi sunt doar amintirile pe care inima s-a încăpăţânat atât de mult să le păstreze.

Eram tânără şi naivă când am crezut că m-am îndrăgostit pentru prima dată. Mi-a luat timp să realizez că s-au întâmplat prea multe lucruri prematur şi că tot ceea ce trebuie să fac e să mă bucur de tinereţe. Până să ajung la acel timp, am suferit, am plâns, am stat nopţile trează implorând fericirea. Nu ştiam pe atunci că cineva plângea într-un colţ de lume pentru că moare de foame sau că altcineva suferă din cauza bolii înaintate pe care nu şi-o poate trata. Trăiam cu impresia că problemele mele erau probleme existenţiale şi foarte grave. Am aflat târziu că nu merită să plângi pentru cineva care nu te merită şi că timpul le poate rezolva pe toate.

Revenind, eram tânără şi îndrăgostită. G. era un tip din liceu de la mine. Nu avusesem nicio treabă cu el până în ziua în care m-a abordat pe hol. Aşa a început povestea mea şi a lui. Poveste piperată bine, unsă cu unt şi dată cu miere. Au fost de toate. În fine, G. m-a părăsit la un moment cu un motiv al dracului de dureros pe care nu pot să îl spun.

Am mers mai departe cu speranţa că G. nu se va întoarce pentru a mă trage înapoi. Din păcate, s-a întors, dar nu a mai găsit nimic din fata pe care o cunoscuse. A dat peste o străină care devenise aşa din vina lui, peste un gheţar imposibil de topit.

În perioada aceea m-a găsit C. În perioada în care mă chinuiam cu tot dinadinsul să scap de G. şi să fiu fericită. Nu putea să vină într-un moment mai potrivit. A apărut ca o scânteie în viaţa mea şi mi-a reaprins sufletul de gheaţă. În perioada în care eu nu mai ştiam cine sunt, ce vreau şi ce îmi place, C. m-a ajutat să conştientizez şi să înţeleg că pot fi fericită.

Am să te iubesc mereu G. şi ştii foarte bine asta, dar iubirea se va micşora cu timpul. Tot ce ne-a rămas acum e cenuşa focului care a ars destul.

*(Amintiri)

Ange.

Nu îţi doresc decât să fii la fel de fericit pe cât de mult m-ai rănit.

Naiva.

*

Nu pot să te iert. Pentru asta trebuie să am conştiinţa curată, iar a mea e departe de orice. Nu pot să mă iert pe mine pentru că am fost naivă şi am crezut în tine. Nu pot.

Afară e urât. Deşi e aproape vară, ultimele două zile mi s-au părut de primavară tristă. Mi s-a părut că încet încet anotimpul meu de suflet îşi ia rămas bun. 

Astăzi m-am trezit cu greu din pat şi m-am deplasat până în uşă, ca apoi să mă întind acolo pe jos şi să fumez în voie, uitându-mă spre tavan. Am rămas aşa o bună bucată de vreme şi nu m-am gândit decât la mine şi la ceea ce merit eu.

Mi-am dat seama că merit să fiu fericită, că merit să înţeleg că timpul le poate rezolva pe toate şi că la un moment dat, va fi bine. 

Până atunci, voi arunca naiva într-un colţ şi îi voi pune lacăt, ca să ştiu sigur că nu va mai ieşi de acolo prea curând. Nu de alta, dar nu a făcut decât să mă înveţe lecţii grele care s-au lăsat pricepute doar prin durere.

M-am ridicat şi m-am dus la duş. Mă voi întâlni cu E., care mă va binedispune din prima clipă în care o voi zări. Deja mi-e dor de ea.

*

Ange.

"Sper că există un iad şi pentru cei buni."

Adio.

*

Se duse la el, cu braţele încrucişate la piept şi cu buzele întredeschise, pregătită pentru a spune ceva. El era chiar acolo, în camera aceea atât de neprimitoare. Ştia că ea nu suporta să se afle într-un loc ca acela, dar nu ar fi putut face nimic ca să o împiedice să nu vină. O privea cu o tristeţe adâncă şi deşi eram şi eu lângă ei, nu avea ochi decât pentru ea. Părea că dintre toţi oamenii din lume au rămas doar ei şi că nu mai e loc de nimeni altcineva. Ei, doi muritori, aflaţi în punctul de a-şi lua rămas bun pentru totdeauna.

Înţelegeam în acele clipe cât poate iubi un om şi până unde poate ajunge acea iubire. Pricepeam de ce avea un loc special pentru el în suflet şi de îi era atât de dragă persoana lui.

Asta simţea ea în momentul acela, ca e ultima oară când îl vede, ultima oară când ochii ei se întâlnesc cu ai lui şi aerul şi-l împarte cu el.

El era mut şi prea slăbit pentru a mai spune ceva. Totuşi, făcu un efort de nedescris pentru a îi lua mâna în a lui, a i-o săruta drăgăstos, aşa cum făcea mereu şi a îi şopti "Va fi bine." O rugă din priviri să nu mai plângă, chiar dacă şi el se abţinea cu greu. O strânse mai tare de mână, o mai privi o dată de parcă ar fi vrut să rămână în minte cu acea imagine a ei de atunci, pentru că ştia că nu va mai fi niciodată acolo să o vadă crescând.

Ea începu să plângă. O durea sufletul îngrozitor şi simţea că nu mai putea sta acolo. Îl mai privi o singură dată şi printre lacrimi, părăsi camera în care se afla el.

După câteva zile, deşi încă spera la o minune, află că el murise.

*

*(Amintiri)

E.

Pentru mine.

Pentru mine, a rămas gol cerul, iar pământul a uitat să mai rodească. Soarele s-a pitit dupa un cer de umbră, iar ploaia s-a oprit înainte să cadă. Lumea mea a amuţit, iar zâmbetul mi-a împietrit pe buze. Pentru mine, va fi bine, dar mai târziu.


Mi-au  rămas ca alinare prietenii de suflet şi muzica. Ţie ce ţi-a rămas?

A.

Scaunul amintirilor.

Aseară mi-a fost dor. Nu a durat mai mult de 15 minute, dar a durut cât pentru o eternitate.

Stăteam pe un scaun  de pe vremea când eram mică, ros în părţi şi tocit acum, scaunul acela nu mai valora decât o altă vechitură care trebuia aruncată cât de curând pentru a o înlocui cu ceva mult mai modern. Asta valora pentru toţi musafirii mei şi deseori eu eram cea care stătea pe el. Oamenii îl ocoleau pentru simplul fapt că era vechi şi uzat. Şi stând aşa şi gândindu-mă la scaunul meu, mi-am amintit de copilăria mea, de visele spre care tindeam atunci şi de prietenii pe care credeam că îi voi avea pentru totdeauna. 

Mi s-a făcut un dor crunt. Un dor de libertatea lipsită de griji, de timpul prea scurt şi de zilele de vară prea lungi după care picam frântă seara. Nu ştiam ce înseamnă iubirea şi cu toate astea, eram fericită, liberă şi cu gândurile încărcate de vise. De asta mi-e dor. Nu de iubiri adevărate, telefoane performante şi tablete. Mi-e dor să nu am grija zilei de mâine, a machiajului zilnic şi a asortării hainelor. 

Mi-am văzut păpuşa de porţelan cu care mă asemănam uneori, mi-am amintit de zâmbetele alor mei când mă întorceam de afară cu un "cadou" pentru ei, de colierele făcute pentru mama de 8 martie, de eşecurile primelor mâncăruri gătite, de desenele ale căror personaje credeam că sunt şi de jocurile care îmi mâncau orele de somn.

Cineva să îmi aducă înapoi copilăria şi să mă scoată din lumea asta de plastic clădită pe bani, înşelăciune, minciuni, prefăcătorie, ipocrizie, egoism, ţigări şi alcool. Precum scaunul meu, voi ajunge cândva veche, tocită şi uzată, iar lumea în loc să vină să îmi asculte poveştile, mă va ocoli şi va râde de mine.

E trist. Trist că nu îşi dau seama că vor ajunge şi ei aşa, trist că au uitat toţi că mai important decât toate e timpul şi modul în care îl preţuim. 

A.

"Nimic nu este mai de preţuit decât valoarea zilei."

Întrebare.

Astăzi singurul lucru pe care îl fac este să pun o întrebare.

O întrebare simplă care mai mult ca sigur va stârni şi în alte suflete ceea ce îmi stârneşte mie. 

A.

Draga mea.

O văd că e schimbată. Deşi mă întâlnesc cu ea în fiecare miercuri şi sâmbătă şi ne servim băutura scumpă în acelaşi loc, o văd că nu ea. Îmi amintesc de copila care m-a făcut din prima clipă să o îndrăgesc, de copila care nu avea idee cât de importantă avea să devină pentru mine.

O ascult mereu. Aceleaşi drame, aceleaşi poveşti, aceleaşi vise neîmplinite. Îşi aşteaptă în continuare prinţul  care va veni pe un cal alb cu stea în frunte, luând-o din această lume de mizerie.

Nu mai plânge. Ştie şi ea că nu va rezolva nimic şi că tot ce i s-a întâmplat până acum, a fost cu un motiv.

Deşi părul i-a rămas bălai, ochii par şterşi şi aruncaţi într-un loc prăfuit, uitat parcă de lume.

Azi e marţi. Mi-a cerut să ne vedem cu o zi mai devreme pentru că, spune ea, nu mai poate continua aşa. O aştept de 5 minute şi ştiu sigur că va mai întârzia pe puţin încă 5. După 10 minute vine. E nemachiată, şi îmbrăcată în fugă, aşa cum obişnuieşte în ultima vreme să arate. Nu mai are grijă de ea. "Nu se merită.". Îşi aruncă grăbită poşeta de culoare bej. Scoate pachetul de ţigări, aprinde una, trage fumul în piept şi apoi începe agitată să caute în geantă. Scoate o hârtie mototolită, mi-o întinde şi fumează tăcută, aşteptând să o citesc.

"Draga mea,

Îmi scriu. Îmi scriu mie, ştiind că nu am mai făcut-o de mult timp. 

Mă simt uneori atât de străină de mine, încât nici nu mai îmi vine să scriu. Mă gândesc uneori cum ar fi fost să nu mă fi schimbat, să fi rămas mereu copilă. Copilă naivă, îmbătată doar în alcoolul bucuriei.

Am uitat că mai importantă decât toţi, sunt eu şi propriul sufletul. Am uitat că deşi aveam un cer deasupra capului, îmi limitasem orizonturile. 

De acum încolo va fi altfel. Voi scrie. Voi scrie mereu. Voi scrie orice. Asta vreau şi asta mă va face fericită. Pentru moment.

Mi-e dor de fericire. Mi-e dor de vise. Mi-e dor de prieteni. Mi-e dor de mine.

Ange."

E.

"Nimic nu este permanent înafară de schimbare"

Sporturi extreme.



*

 "Era mai. Cireşele încercau să îşi facă apariţia, iar, odată cu ele, mă coceam şi eu.

În Paris cald, mai cald ca niciodată. "Oare vara cum o să fie dacă acum nu mai ştiu ce să pun pe mine?" mă întrebam eu, răsfoind ultimul număr din Vogue. "Vreau să fiu cândva pe copertă! Vreau să fiu manechin şi să apar peste tot! Vreau să îmi clădesc un imperiu pe baza frumuseţii!" Mă gândeam la toate astea când ventilatorul a început să scoată un sunet ciudat. Mi-am ridicat privirea şi m-am întins ca să îi dau un picior. Era mult, mult prea cald. Chris era pe afară. Îi plăcea să umble asa hai hui, doar pentru a admira oamenii. M-am ridicat din pat, m-am uitat în jurul meu şi nevenindu-mi nimic interesant în minte, m-am aruncat din nou în patul uriaş. 

După jumătate de oră a venit şi Chris. Era transpirat şi avea cu el un rucsac. 

- Ce faci cu ăla, Chris? l-am întrebat foarte curioasă.

- Plec.

- Unde pleci? Ai înnebunit? Avea de gând să plece pentru totdeauna?

- Offf copilă naivă! îmi zise el şi mă luă în braţe, oferindu-mi un sărut cald  şi sărat. Plecăm amândoi! Doar nu credeai că te părăsesc. Vom avea o mini-vacanţă. O sa fie superb! Ai să vezi Ange. Zona e superbă şi acolo nu e aşa cald. E tocmai bine. 

- Chris, dar plecăm aşa? Nu avem bagaje făcute..nu avem nimic. 

- Ne avem unul pe celălalt şi e deajuns. Acum du-te şi pune ceva într-un rucsac.

...

Nu aveam nicio idee că avea de gând să mă aducă la munte. Pirineii erau cei mai frumoşi în mai şi cu siguranţă puţini ştiau asta pentru că lumea părea că a rămas închisă acolo, la Paris. Drumul fusese greu, dar meritase. Peisajele erau de nedescris. Verdele crud al brazilor se amesteca cu pomii cărora abia le dădeau florile. 

Am ajuns pe un vârf numit Perdu. Ce nume ironic! Chris şi-a dat joc ghiozdanul, m-a luat pe sus, m-a lăsat în jos şi nebun de fericire a început să mă sărute pasional. M-a iubit acolo, pe acel vârf, până la apus. Nu era nimeni, eram doar noi doi, iar animalele păreau şi ele inexistente. La apus, a scos din ghiozdan un cort şi l-a montat într-un copac. 

- Chris, ce faci acolo?

- Montez cortul, Ange..

- În pom?

- Tu nu ai auzit de neobişnuit? Acesta este un sport extrem. Ia-l ca atare.

- Nu am de gând să dorm într-un cort atârnat de un copac

- De ce nu?

- De ce da?

- Ange, vei regreta că nu ai încercat chestii de genul acesta. Eşti tânără, profită de tinereţe. Vreau să te bucuri de viaţă. Deci, vrei?

- Ce să vreau?

- Să urci în cort?

- Ok.."

*

Am urcat şi a venit lângă mine. La răsărit, m-a cerut şi am spus da (asta voi povesti altcândva). A fost o noapte şi o zi din acelea pe care le pui într-un loc şi ştii că vor rămâne acolo pentru totdeauna. Am făcut un sport extrem, cortul-cocoţat cum îmi place mie să îl numesc, al doilea fiind faptul că am accepat să mă căsătoresc cu el. Acum nu ştiu dacă aş mai fi în stare de aşa ceva. De toate pe care le-am făcut împreună. Poate doar cu el. Cu altcineva nu. 

"Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire."

A.

*(Amintiri)

Tu ai practicat vreun sport extrem? Dacă da, cum a fost?

Alege orice.



Bună C.

Aici eu, A. Ştiu că ţi se va părea ciudat că îţi scriu. Nu prea mai vreau să îmi deschid aşa sufletul. Am multe de pierdut din cauza asta şi mi-am dat seama destul de târziu de acest lucru.

Nu ştiu cum sau de ce, dar te-am ales pe tine. Aveam, poate, mai multe drumuri şi mai multe cărări, iar eu am ales-o pe cea mai dificilă şi întortocheată. De ce? Nu era oare mai uşor să te las să pleci şi să îmi găsesc un drum uşor de parcurs? Regret alegerea făcută? Nu.

E ceva în mine care nu vrea să îţi dea drumul, ceva care mă leagă de tine precum o ancoră de un vas. Îmi faci bine? Îmi faci rău? Nu ştiu. E atât de stupid că nu îmi pot răspunde la întrebările astea. Ar fi fost mai uşor să ştiu adevărul şi să îţi cunosc părerea. Mi-ai spus să te las în pace, te-am lăsat (nu mi-a fost uşor) iar acum îmi trimiţi din nou scrisori. Asta cum mai vine? Mă vrei alături de tine sau nu mă vrei? Căci dacă mă vrei doar ca amică ţi-o spun drept că nu o pot face. Nu pot să stau să te aud cum vorbeşti despre alta, cum o săruţi pe ea de faţă de mine sau mai ştiu eu ce. Îmi va ajunge să ştiu că eşti sănătos şi fericit. Asta o pot afla şi de alţii.

Fă ceva, dar te rog, nu mă mai amăgi. Sunt fraieră şi îndrăgostită, nu profita de lucrul acesta. Mai am multe de învăţat şi o voi face pe parcurs şi cu timpul, pentru că timpul va fi singurul care mă va aduce pe linia de plutire.

Sunt pierdută. Mai pierdută ca niciodată. Nu mă regăsesc şi nu am ce să fac cu asta.

Sunt singură. Mai singură ca niciodată, deşi E. e lângă mine.

Sunt tânără. Mai tânără ca niciodată. Deci voi profita de faptul ăsta, poate de una singură.

Vreau să te hotărăşti, orice ar însemna asta. Nu mai pot sta aşa. S-au vărsat lacrimi multe şi sărate aşa că aş dori să ştiu dacă se vor mai vărsa şi în continuare. Măcar să îmi pregătesc sulul de serveţele din timp.

 Alege orice, numai alege. Spune-mi: "Proasto, da, vreau să fii cu mine sau nu vreau să mai faci parte din viaţa mea!". E chiar aşa greu? Nu încerca să mă îndepărtezi, îţi spun că nu va merge pentru că am încercat eu cu tine şi rezultatul a fost un dor mai aprins decât înainte.

Ne leagă ceva, dar nu ştiu ce. Alege dacă vrei să tai nodul ăsta şi să laşi toata sfoara în spate sau să treci peste el şi să continui. Au fost multe şi asta vezi atunci când te uiţi pe sfoară că un nod e mai gros, altul mai subţire.

Gândeşte-te ce e în inima mea şi cum arată defapt această comoară, dăruită cândva ţie.

Te sărut, A.

În gândul meu.

Mă gândesc la tine mereu. Mi-e frică că aşa cum ai plecat de atâtea ori, o vei face şi acum când eşti pe cale să te întorci după mult timp de melancolie şi dor. Atunci când vii, sufletul meu vibrează. Aduci bucurie şi parfum, lumină şi speranţă, credinţă şi iubire. Te aştept mereu şi întotdeauna o voi face. Eşti parte din mine şi din ceea ce sunt, eşti o uşă deschisă spre orizonturi necunoscute.

Azi am stat. Am stat, m-am văzut cu lumea, am râs şi am vorbit de parcă mi s-ar fi întâmplat ceva foarte interesant. Toţi curioşi, că aşa e lumea, te descoase când ştie că te chinui să îţi coşi operaţia pe cord deschis prin care tocmai ai trecut "Şi ce te face să fii aşa de fericită?" "Vai! Dar radiezi mon petit!" "Îţi stă bine părul..parcă te-ai şi vopsit?" Şi când crezi că ai auzit destule, n-ai nici cea mai mică idee că ceea ce ţi-a ajuns pe la urechi a fost doar începutul. Multora le pasă doar când greşeşti sau când treci prin ceva atât de tragic încât pot povesti şi altcuiva râzând de gafele sau dramele tale.

De ce să îţi pese ţie ce vrea şi ce crede lumea? Numai inima ta şi cu tine ştiţi ce vreţi şi ce vă doriţi.

Motivul pentru care sunt aşa, eşti tu. Atât de vie şi colorată, încât sufletul mi se umple de mireasma florilor pe care le aduci.

Bună seara, iubito! Bine ai venit şi să sperăm că nu vei pleca prea curând, pentru că, dragă Primăvară, te aşteptăm mult şi te preţuim prea puţin atunci când vii.

A.

"Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului!"

Ţie ce anotimp îţi place şi de ce?

Noi nu ştim să iubim.

http://weheartit.com

E totul alb în jur şi mă orbeşte. Munţi de zăpadă aşteaptă copiii lipsiţi de griji să se arunce în ei. Săniuţele sunt trase de bunici chinuiţi de prea multă muncă, cu puterile ajunse la sfărşit. Populaţia adultă se trezeşte zilnic la ora 6:45 pentru a îşi face o cafea şi a pleca la muncă, ducând o luptă crâncenă cu zăpada. Aşa e mai mereu, aşa e de când mă ştiu şi nu cred că se va schimba ceva.

Eu stau şi privesc totul. Spunea Confucius odată "Când vezi un om bun, încearcă să îl imiţi, când vezi un om rău, analizează-te." Dar analiza oare nu trebuie făcută profundă, privită din interior în interior? Filozofez. Poate mă vei înţelege sau poate mă vei înjura spunându-mi într-un mod indirect să mă duc dracului.

Te întrebi ce mai face C.? E bine, îmi trimite scrisori zilnic. Am ajuns să cred că voi ceda cât mai curând. Poate chiar azi când se presupune a fi "Ziua îndrăgostiţilor" sau poate într-o altă zi. E totul atât de plastique că mi se face greaţă.

"Dragă Sfântule Valentin, am fost trimisă să îţi transmit un mesaj trist. Nu ai idee cât de trist. Poate vii doar o dată pe an şi umpli sufletele de iubire, faci profit vânzătoarelor ambulante şi îl trimiţi pe Cupidon să mai arunce câteva săgeţi, dar cu toate încercările tale zadarnice,

noi nu ştim să iubim.

Cu părere de rău, A."

"Dacă continui să faci ceea ce faci, vei continua să primeşti ceea ce primeşti."

În memoria celui de care mi-e zilnic dor.

Azi nu vreau să scriu despre niciun C., despre nicio E., nici măcar despre mine. Azi vreau să scriu despre cel de care mi-e dor zilnic şi pentru care aş da orice să-l mai văd măcar o singură dată.

L-am iubit din întâia clipă în care l-am văzut şi numele lui, nu al altcuiva, l-am rostit pentru prima dată în viaţă. Îl văd mereu şi mă gândesc cum ar fi fost să fie aici şi să îmi spună "Ştii că totul va fi bine!". Nu ştiu dacă e mândru sau e dezamăgit de mine, nu ştiu dacă ştie că mă gândesc la el în fiecare dimineaţă când deschid ochii şi în fiecare seară când îi închid, dar îmi doresc să o facă, pentru că indiferent dacă a plecat, vreau să ştie că îl simt mereu aproape de mine şi de sufletul meu.

Astăzi, nu îmi pare rău că l-am iubit, dar îmi pare îngrozitor de rău că nu am ştiut să preţuiesc fiecare moment cu el şi că am irosit puţinul timp care ni se dăduse. Au fost ani, dar acum când mă uit în urmă mi se par fracţiuni de secunde puse pe fugă, gata să fie lăsate în voia sorţii.

Îmi doresc ca nici el să nu mă fi uitat, ca el să ştie că îl iubesc enorm şi că îmi pare rău dacă l-am supărat sau l-am dezamăgit.

"De ce plângi?" îl aud şi acum spunându-mi şi luându-mă de mână ca să mă asigure că orice s-ar întâmpla, va fi lângă mine. De ce plâng? Cum să nu plâng când ştiu că ai plecat prea devreme de lângă mine? Cum să nu plâng când îi văd pe toţi cum blesteamă soarta că te-a luat?

Ştiu că eşti undeva acolo şi nu ştiu când am să te revăd, dar vreau doar să am certitudinea că o voi face cândva.

Îmi lipseşti teribil, te iubesc enorm şi aş da tot timpul înapoi, doar ca să te am lângă mine.

În memoria bunicului meu, cel de care mi-e zilnic dor.

A.

De ce să risc?



"Ce ştiu acum când mă gândesc la trecut e că am fost încercată de multe sentimente în fragmentul consumat din scurta mea viaţă. Am iubit, am urât, am plâns, am râs, dar oare a existat vreodată un moment în care m-am simţit cu adevărat fericită? Ce să-mi răspund când ştiu că dacă am trăit cândva un sentiment de genul acesta, azi stă ascuns bine după clipe de durere şi de plâns?

Nu ţi-am răspuns la nicio scrisoare aruncată zilnic în cutia mea poştală. Cred că le scrii doar pentru că ştii că le iau de acolo şi le citesc. Nu mi-a fost uşor să fac asta, să încerc să îmi spun că merit ceva mai bun decât tine cum nu îmi e nici acum să o fac.

Îmi închipui zilnic cum ar fi fost cu un altul şi în mintea mea se aşterne ceaţa. Te văd peste tot pe tine, contrar voinţei mele.

Până la urmă, spune-mi tu, de ce să risc? De ce să îţi mai dau o şansă când ştiu deja că au fost destule din partea amândurora? De ce să ne încăpăţânăm să rămânem pe loc când putem pleca înainte cu zâmbetul pe buze şi inima sfărâmată?

Mă mint şi cred că te mint şi pe tine. Atâta timp cât te voi iubi, mă vei iubi şi tu, iar mintea noastră nu va avea puterea să se pună în calea sorţii.

La dracu!

...

"Dragă C.,

Dacă toate scrisorile tale sunt pentru a mă impresiona, află că ai făcut-o îndeajuns de mult încât nu ţi-am răspuns la niciuna. Puteai să îmi scrii un mail sau să dai un telefon dacă ţineai neeapărat să vorbim, dar cred că vrei să mi-o plăteşti cu aceeaşi monedă, prin scrisori.

Am înţeles că te-a rănit faptul că nu ţi-am spus, dar din ce motiv să fugi ca un nebun? Ce ai câştigat şi unde ai ajuns cu asta?

Tu mai înţelegi ceva? Eu nu vreau să mai risc. Mi-e prea frică de eşec, de nopţi îmbătate în alcool, de suferinţă. Căci, da, am suferit mult şi încă o fac. Şi toate acestea nu ţi le zic pentru a îţi umple ţie orgoliul până la refuz, ci pentru a îţi arăta că pot să ţi le spun "personal".

Aş risca, dar arată-mi că am pentru ce.

Te sărut, A."

"Esecul ne invata umilinta, ne confrunta cu propriile noastre limite si ne arata ca nu suntem invincibili."

Miracole?

http://weheartit.com

"23 decembrie, Paris.

Să-ţi spun sincer, am ştiut-o de când m-am trezit. De ce să mint? Când m-am uitat pe geam şi am văzut aleea albă şi oamenii degeraţi am ştiut-o din nou, dar nu am vrut să o spun.

Mi-am început dimineaţa ca oricare alta, cu o ţigară şi un ceai. După duş, m-am machiat (o fac destul de rar în zilele libere) şi m-am îmbrăcat puţin mai neobişnuit. De ce? Nu ştiu. Nu mă întreba, sau întreabă-mă şi îţi voi răspunde că nu am nici cea mai mică idee. După am ciugulit câte ceva din resturile rămase în frigider, am sunat-o pe mama să îi spun că sunt bine şi că mi-am luat pastilele ca în cele din urmă să îi telefonez lui E. aşa cum fac în fiecare zi. Mi-a răspuns somnoroasă, nici nu mă mir că dormea. Are fata asta un somn în ea de parcă hibernează în fiecare seară. "Iar dormi?" i-am spus sorbind ultima picătură din ceaiul meu răcit. A mormăit ceva, m-a înjurat puţin şi mi-a spus că mă sună când se trezeşte, închizându-mi.

M-am mai învârtit puţin prin casă, ca un titirez blond, am făcut puţină ordine, deşi erau toate lucrurile la locul lor. Într-un final mi-am zis "De ce amâni să pleci? Până la urmă nu se poate întâmpla nimic." Am ieşit o jumătate de oră mai târziu şi m-am îndreptat spre Centrul Comercial "La Samaritaine". Îmi place mie cel mai mult acolo, mai ales de sărbători. Au ei o atmosferă care parcă te face să cumperi.

Ajunsă, am parcat şi am intrat să îmi încep cursa pentru cumpărăturile de Crăciun. După vreo oră, deşi obosită, nu vroiam să plec. Îmi doream să mai stau şi poate că acum ştiu de ce. Eram într-un magazin de haine şi mă uitam la te miri ce.

- Cumpărături de Crăciun? M-ai întrebat cu puţină reţinere.

M-am întors. O ştiusem de când mă trezisem că aveam să te văd. Toată fiinţa mea fusese conştientă de acest lucru. Te-am privit scurt, am încercat să îmi forţez inima să nu o mai ia aşa la goană şi mi-am întors privirea la haine.

- Aşa se pare, ţi-am răspuns sec, încercând să îmi ascund din răsputeri emoţiile.

Simţeam că mă fixai cu privirea, dar îmi spuneam întruna că poate am trecut peste, poate te-am uitat, poate cine ştie... Ţi-ai dres glasul. Te-am privit încă o dată doar pentru câteva secunde ca să înţelegi că te ascult dacă ai de gând să îmi spui ceva şi mi-am continuat activitatea.

- Deci..eşti ok în rest? m-ai întrebat legănându-te de pe un picior pe altul. Am început să râd. Ce altceva puteam face ca să nu încep să urlu la tine?

- Destul de ok, nu se vede?

- Aşa se pare, mi-ai răspuns cu o privire tristă.

- Dar tu? Tu cum eşti? Te-am întrebat cu privirea aţintită spre o bluză oribilă, deloc pe placul meul, care îmi distrăgea atenţia în acel moment tensionant.

- Ăăăă..eu sunt bine. Binişor aş putea spune..

- Mă bucur atunci.

M-am uitat la tine, păreai obosit şi nedormit, am dat din cap în semn că plec şi m-ai prins de mână. În acel moment mi-a luat foc tot corpul. Un foc din acela pe care nu îl poate stinge nici măcar un gheţar. Mi-am smuls mâna din a ta, am luat bluza oribilă şi m-am îndreptat înspre casa de marcat. Ştiam că nu ai să vii după mine, te cunoşteam prea bine, însă m-ai şocat urlând din locul în care te lăsasem:

- Oriunde şi oricât ai fugi, inima mea te va căuta şi te va găsi. Şi bluza aia nu e deloc genul tău!

Nu m-am întors să te privesc. Tremuram toată şi privirea începea să mi se înceţoşeze din cauza lacrimilor. Am aruncat bluza unde am văzut cu ochii şi am ieşit din magazin. Fix atunci m-a sunat E., dar i-am închis pentru că nu eram în stare de nimic.

Am ajuns acasă şi am găsit un plic aruncat în cutia poştală. Ştiam dinainte să îl deschid de la cine era, la fel cum ştiusem şi de dimineaţă. Am rupt plicul şi am citit:

"Îmi lipseşti.

C."

Miracole? Poate.

A."

"Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa...Unul - de a crede că nu există miracole. Altul - de a crede că totul este un miracol."

Tu crezi în miracole?

Crăciun fericit!

http://weheartit.com

Vă urez un Crăciun fericit alături de cei dragi. Sper ca tututor să vi se îndeplinească dorinţele! E cea mai frumoasă sărbătoare din an, e singura zi când ştim că trebuie să fim fericiţi. Mâine să fiţi toti mai buni, mai buni decât ieri, mai buni decât aţi fost în tot anul. Aveţi grijă de voi şi aştept să îmi spuneţi ce v-a adus moşuuuul!

Ps: După Crăciun vă povestesc cum a apărut iar el, cel care mă face cea mai fericită!

Cătă, A. şi toate personajele!

Aştept să fie bine.

Hainele de casă prăfuite parcă s-au subţiat deodată. Tot corpul tremură. Umerii laţi s-au pleoştit, ochii s-au înroşit, iar buzele între-deschise s-au înmuiat în fântâna de lacrimi sărate. Încununată cu păr blond şi învelită în parfum de liliac, oftez. Am început iar să îţi scriu şi nu am nicio idee de când o fac. Eram frumoasă înainte să îmi aşez stiloul în mână şi să îmi revărs sentimentele pe această foaie. Iar acum, până şi Savista e deasupra mea.

Sunt încojurată de "murături" aşa cum obişnuieşte tata să le spună. De oameni cărora le vezi acritura doar după ceva vreme. Mi-ai fost iubit şi amant, dar am realizat astăzi că mi-ai fost cel mai bun prieten pe care îl poate avea cineva. Ţie puteam să îţi spun tot, ţie puteam să îţi povestesc orice îmi trecea prin cap. Tu erai sprijinul, mentorul, sfătuitorul meu.

Lacrimile nu se opresc. Foaia e inundată de rouă suferindă. Gândurile sunt infinite. Se suprapun atât de mult încât incoerenţa este pretutindeni.

În ochii tăi căprui îmi văd cerul. În braţele tale protectoare îmi simt fiinţa. În chipul tău angelic îmi văd iubirea.

Aştept să fie bine. Aştept să treacă toate şi să vină vremea când gustul fericirii îmi va invada corpul. Aştept.

A.

"à bout de mots, de ríves je vais crier: Je t'aime"

Nuntă în cer.

http://weheartit.com

În aşternuturile îmbâcsite mă zvârcolesc parcă şi mai rău pe zi ce trece. Draperiile gălbejite mă izolează de lumea de afară. Pereţii par să se strângă în jurul meu parcă parcă cu speranţa că mă vor sufoca. Nu am mai primit nicio veste de la tine. Nu ştiu pe unde cutreieri de nebun. Mă doare cel mai rău să nu am nicio idee dacă eşti bine sau nu, dacă o iubeşti pe alta şi o ţii la piept, dacă adormi cu ea în braţe pe fiece seară.

Mă ridic uşor din pat, deloc mahmură, spre surpinderea mea. Dacă am zis că nu mai beau, nu mai beau. Îmi caut ţigările şi tremur de nerăbdare să simt gustul de tutun în gură. Odată aprins drogul, mă îndrept spre bucătărie. Îmi fuge privirea pe geam şi văd peisajul alb. Alb. Alb. Alb. Fug ca o descreierată înapoi în pat, sting ţigara şi îmi trag plapuma peste cap. Poate să fie primăvară, vară, toamnă dar nu iarnă. Nu nenorocitul ăsta de anotimp care îmi aminteşte oricând de tine. Nu albul care îmi înjunghie inima de zece ori mai rău decât ar face-o orice cuţit. Nu nunta de vis pe care o plănuisem împreună într-un trecut îndepărtat.

Mă ridic iar, deşi acum îmi zvâcneşte capul de mor. Mă bălăngăn de pe un picior pe altul şi ajung într-un final la dulap. Îl deschid cu teamă şi o scot dintr-o cutie. E albă, cu spatele gol, până în pământ. E superbă şi nepurtată. Mă dezbrac ca o sălbatică şi o îmbrac. Mă duc în oglindă şi mă privesc mireasă. Şi mă gândesc că am refuzat atunci să o port şi am preferat să fug. Mă blestem că nu te-am lăsat atunci să îţi aparţin. Îmi amintesc cum arătai în acea zi de iarnă geroasă şi cum fulgii se amestecau cu părul tău rebel. Îmi trec prin minte toate figurile întoarse batjocoritor când au văzut că fac cale întoarsă la altar. Retrăiesc acum momentele de spaimă pe care le aveam atunci în suflet. Momentul în care am alergat pe străzi şi am ţipat că sunt o fiică a diavolului. Lacrimile sincere care îmi stricau atunci machiajul făcut la un coafor de lux şi tot acum realizez cum te-am făcut să te simţi atunci. Cum te-am umilit cu atât de mare naivitate în faţa tuturor. Încep şi acum să plâng şi mă blestem iar. Ce dracu să mai fac când ştiu că am pierdut tot? Cum să cer eu să mi se dea timpul înapoi să îmi repar greşelile când ştiu că este imposibil?

Mă întorc pe toate părţile, îmbrăcată în rochia care trebuia să mă facă a ta. Mai stau puţin aşa cu privirea aruncată spre geam, spre oglindă, spre mine şi mă duc să mă aşez în pat îmbrăcată.

Oare când voi mai fi iar mireasă? În cer voi avea nunta, căci acolo ştiu că nimeni şi nimic nu mă mai poate face să mă răzgândesc să fiu a ta.

A.

"Căsătoria se încheie în ceruri şi se trăieşte pe pământ."

Să nu te întorci din milă.




Azi, e una din puţinele zile când e soare. E soare din acela orbitor şi cu dinţi, când crezi că e cald, dar îngheţi stând degeaba. E o zi de toamnă, rece. Rece, aşa ca mine.

Stau pe divanul făcut cândva cu tine, inaugurat de noi în aceeaşi seară. Pe divanul după care am privit mereu pe fereastră şi te-am aştepat când erai plecat până la magazin, la serviciu sau când plecasei de lângă mine. Stau pe divanul trandafiriu şi lacrimile sunt undeva ascunse bine, în suflet. Mă arde amarnic vina că nu pot să îţi spun ce simt. Aerul pe care îl inspir e îmbâcsit de aroma ta înţepătoare. E parfum de iubire amestecat cu masculinitate. E aceeaşi mireasmă pe care o are perna când ma pun noaptea în pat. E esenţa ta care nu dispare nici dacă mi-aş opri simţurile.

Soarele îmi răzbeşte părul rebel, prins la nimereală într-un coc neglijent. Ochii, sunt ca smaraldele în atenţia ultimelor raze. Cămaşa de noapte, e lipită de corp. E albă şi imaculată, cum eu nu sunt. Mâinile mele par bătrâne, mai rău ca ale unei femeie trecute de jumătatea vieţii. Sunt tânără, ştiu asta, dar mă simt bolnavă aşa cum se simte un bătrân pe patul de moarte.

Chipul tău, îmi apare oriunde şi oricând. Eşti visul şi coşmarul care îmi invadează noaptea şi somnul. Îţi aud mereu glasul, râsul sacadat şi puţin temător, îţi văd mâna ondulându-se pe corpul meu, îţi văd buzele şi când îţi văd buzele, îţi simt sărutul. Îţi doresc sărutul şi când îl cer, realizez că defapt e doar un vis şi că în realitate, eşti plecat demult.

Nu mai beau, m-am potolit. Nu mă ajută oricum să te uit. Mă mai văd cu ei, iubitorii de sex frumos pe care îi amăgesc cu câte o noapte. Vor mai mult, dar nu vreau eu. Nu sunt curvă. Sunt doar o inimă rănită care te vrea cum nu a vrut pe nimeni.

Ţigara din mână are gust amar, de pierdere după război. Deschid geamul să o arunc şi mă răzbeşte frigul. Părea cald, aşa cum par şi eu când mă vad ceilalţi oameni. Mă întreb, însă, câţi dintre ei ştiu ce se află înăuntru?

Şi iar mă gândesc la tine, deşi m-am gândit abia acum cinci minute. Îmi e greu să îmi forţez inima să poruncească, îmi e greu chiar să mă trezesc dimineaţa şi să dau de vreun obiect care ţi-a aparţinut. Nu eşti mort, ştiu asta, dar vorbesc de tine în trecut pentru că în prezent nu te am.

Mi-aş dori să te întorci şi să consumăm iubirea care a mai rămas. Mi-aş dori să se termine totul atunci când nu o mai existe sentimente. Mi-aş dori să nu te întorci din milă, ci din pur şi necontrolabil dor.

Şi dacă nu o să se întâmple, am să te uit. Aşa cum pretinzi că m-ai uitat tu pe mine.

"Îmi este de ajuns să ştiu că pot!"

A.

Pentru prieteni.

http://weheartit.com

"Ai plecat demult. Să fi fost acum un an sau doi? Să fie oare mai mult de atât pentru inima mea? Eu ştiu că sunt doar câteva săptămâni sau zile. La mine timpul trece repede. Oamenii vin şi pleacă, nopţile pleacă şi vin. Sunt obişnuită. Ceea ce e cel mai straniu e că nu mi-e dor. Ciudat să nu-mi fie dor, nu?"

E. rămase cu ochii în foaie. Eu nu aveam chef de nimic. Eram pe balcon, uitându-mă la stele. Ţigara din mână era pe terminate. Luna era mare şi plină ca o femeie gravidă în 7 luni. Numai eu puteam să îmi imaginez luna astfel. Aerul de noiembrie te făcea să îţi doreşti să fi fost o sobă. Eram îmbrăcată subţire. Dacă nu aveam chef, însemna că nu-mi păsa nici de sănătate. Încă o răceală în plus nu reprezenta mare chestie. Mi-am mai aprins una pentru că eram fraieră şi credeam că mă încălzesc. Nu ştiam dacă E. s-a ridicat sau nu pentru că era linişte.

Am auzit paşi. În timp ce îmi punea pătura pe umeri îmi zise:

- Mereu trebuie să am grijă de tine şi eşti cea mai mare inconştientă.

- De ce?

- De ce?! 1.Pentru că te-a scos ghionionul în faţa mea când eram mică şi 2.asa eşti tu, inconştientă. Nu ai voie să răceşti. Ai uitat că ai fost la un pas de moarte?

- Cam da. De ce nu am murit? Nu era oare mai bine?

- Angelle, tu te auzi?

- Da..cred.

- De ce nu poţi să fii fericită? Ai primit o a doua şansă la viaţă. Câţi mai au parte de aşa ceva?

- Mulţi.

- Eşti o copilă. Mereu ai fost. Nu ştiu când o să te maturizezi.

- Ai citit?

- Da.

- Şi?

- Nu am nicio idee. Pare o poveste din filme. Chiar aşa e iubirea?

- Cică da. Tu de ce nu iubeşti E.?

- Pentru că o să sufăr.

- Atunci o să mori singură.

- Tot ce-i posibil.

- Dar eu nu vreau asta, aşa că sunt aici. Nu-ţi fie teamă de iubire. E superbă.

- Uită-te la tine. Uite în ce stadiu te-a adus.

- Şi? Sunt fericită E. Chiar sunt.

- Ba nu e adevărat. Nu poţi..

- Cum să nu?

- Îl iubeşti..

- Şi? Cu fiecare iubire nouă, descoperi altfel dragostea.

- Ange?

- Da?

- Să nu mă părăseşti niciodată.

Mă ia în braţe, mă strânge cu o putere de care nu o credeam în stare şi începe să suspine.

Uneori, e bine să ştii că cei care rămân lângă tine sunt cei care au fost de la început acolo.

Pentru prieteni.

A.

"Prietenia este închisoarea sufletului de bună voie în trup străin."

Câte cărţi crezi că mai sunt în joc?

http://weheartit.com

Dintr-un pachet de cărţi, a rămas ceea ce avem acum. Câteva dame, câţiva popi, juveţi..aşi nu cred că mai sunt. Dacă ar fi să plec, aş pleca? Dacă ar fi să renunţ pentru totdeauna la tine aş renunţa? Poate. Poate nu. Eu ştiu?

N-am 10 vieţi ca pisica din poveşti şi cred că nici iubirea noastră nu are. Dacă eşti precum mine, un visător, de ce alungi iubirea?

Îmi dai cu piciorul iar, dar te-ai gândit că următoarea dată o să fie rândul meu? Te-ai gândit că toate au un început şi un sfârşit şi că finalul depinde doar de noi? La asta te-ai gândit C. când ai ales să ieşi pe uşă şi să laşi în urmă un simplu bileţel şi o inimă rănită?

Nu ţi se pare totul prea trist şi negru? Nu crezi că nu dragostea e cea complicată, ci oamenii? Îţi scriu mii de scrisori şi tu ce îmi răspunzi? Că pleci? Că stai departe în continuare?

Câte cărţi crezi tu că mai sunt în joc? Nu multe. Te asigur.

A.

"O femeie poate ierta cateodată un bărbat care incearcă să o seducă, dar niciodată pe bărbatul care ratează o ocazie atunci cand i se oferă.” (Talleyrand)"

Dacă nu tu, atunci cine?

Sub hainele frumoase şi scumpe sunt doar eu, A. A., femeia uşoară şi neprietenoasă. Femeia care dacă nu fumează un pachet de ţigări pe zi nu se simte ea, femeia oricui de acum încolo.

Angelle nu mai există demult. Era o copilă prea imatură şi prea naivă. A crezut multe şi a avut de pierdut. Şi-a pierdut printre aşternuturi propria existenţă. Când altcineva o săruta simţea dezgust pentru ceea ce devenise, însă corpul implora plăcere. Dorea tot ce o atingea şi tot ce o minţea că la un moment dat, va fi bine.

Sunt eu A. şi crede-mă că nu te mai aştept. Mi-a luat 3 zile să-mi dau seama că probabil nu o să te mai întorci niciodată şi încă alte 3 zile să mă încred în vorbele mele. Să mă mint singură? Nu mă mai mint demult singură pentru că mă mint alţii mult mai bine.

Scrisorile mele? Erau parte din suflet, partea care a suferit şi a tânjit neîncetat pentru tine, partea care şi acum te vrea. De ce să pleci Chris aşa repede? De ce să-mi spui că nu ştii când te întorci când eu credeam că locul tău e lângă mine?

Sting ţigara mai nervoasă decât am început-o. Mă uit în scrumieră şi nu văd nimic altceva decât scrum. Scrumul care va rămâne mereu după o amintire.

De mâine le las' dracu şi mă apuc de altele mai bune. Pun pixul jos şi împăturesc a nu ştiu câta scrisoare pentru că nu le ştiu numărul. O să le numerotez cândva, promit. O pun şi pe ea în caiet şi îmi zic că la un moment dat o să le transcriu pe toate. Asta atunci când mă voi simţi pregătită să le citesc. Pun caietul sus, undeva unde să nu mai fie găsit de nimeni altcineva, mă duc frumos la baie şi mă mai aranjez un minut. Îmi iau geanta, mă încalţ şi plec.

Dacă nu tu, atunci cine?

Un anume D., nu-l cunosc prea bine. Doar o alinare de o seară. Mâine? Mâine altul.

A.

"Încă mai învăţ!"

C. mi-a găsit scrisorile.





Reduceri de toamnă şi afară e cald de mori. Îmi simt picioarele extenuate dupa 5 ore de cumpărături cu E. Mai am puţin şi ajung acasă. C. e răcit. Şi-a luat o grămadă de pastile si degeaba că tot în pat stă. Soarele arde, iar eu am pe mine doar o rochiţă de vară. Părul e prins la repezeală într-un coc. Doamna Foirt mă salută prietenoasă la colţul blocului.

- Ohh, draga mea. Cred că ai cumpărat tot Parisul!

- Aş vrea eu doamnă. Ce mai faceţi?

- Bine, tocmai m-am întâlnit acum 10 minute cu Christopher. Se grăbea şi am crezut că vine să te ia pe tine.

Christopher să plece în starea în care era?

- A..nunu. M-am făcut că ştiu. Am rămas fără ceai şi l-aţi văzut în ce stare e..

Să-ți amintești de mine.

L-ai văzut, l-ai plăcut, l-ai iubit. Şi acum? Acum rămâne doar amintirea a ceva ce a fost odată.

Când inima e rănită, doar sufletul vorbeşte.

Postarea anterioară e doar un amalgâm de sentimente răbufnite toate o dată. Un cutremur potolit cu timpul. Când inima e rănită, doar sufletul vorbeşte.

Şi când sufletul vorbeşte, răneşte. Aşa că nu eşti fraier şi în niciun caz prost. Eşti doar instabil, influenţabil şi răutăcios. În rest, eşti, sau ai fost (doar tu ştii) o persoană bună.

Cea a fost între noi, a fost. Şi oricât mi-aş fi dorit zilele trecute, n-am putut să te fac să dispari. Exişti şi la un moment dat, existenţa ta a fost tot ce am avut nevoie. Am făcut gesturi prosteşti, care nu trebuiau făcute, dar le-am făcut doar din răutate, pentru că oamenii sunt răi.

O singură dorinţă? Spune-mi în faţă. Spune-mi în faţă că nu mă mai iubeşti şi atunci o să ştiu că "Te-am iubit."

(Amintiri)

A.

"Nu mărimea sentimentelor contează ci, mai ales, esenţa lor."

Te-am iubit fraiere.

E atât de mult timp şi totuşi atât de puţin. Atât de multe lucruri în cap şi atât de puţine de spus. Ai plecat şi mi-ai zis că nu te mai întorci. Ai plecat, deşi aveai aproape tot ce îţi trebuia. De ce? Pentru că omul de când s-a născut, vrea mai mult. Doreşte mai mult şi nu e mulţumit niciodată. Te iubeam fraiere. Te iubeam cum n-am mai iubit pe nimeni. Te iubeam doar pe tine prostule. Nu îţi era de ajuns? De ce ai plecat? Pentru ce? Ca să ce?

Eu am cedat din prima, el nu.

http://weheartit.com

Când am coborât din maşină în faţa mea se afla un restaurant grandios. Făcea partea dintr-un hotel înconjurat de lumini care mai de care mai orbitoare. Maşini de lux erau predate valeţilor, iar femei îmbrăcate în rochii extravagante ieşeau din ele. Aveau o privire pătrunzătoare, de parizience autentice, sigure şi pline de ele. Zâmbeau, dădeau mâna oricărui domn şi îşi scoteau din geantă slimurile.

Înainte de prima întâlnire.

E ora saşe şi eu sunt încă în lenjerie intimă. Pe pat, întinse haine peste haine de orice fel. Cu ce se poate îmbrăca o femeie la o primă şi oficială întâlnire? Mă gândesc că ar fi fost bine dacă aş mai fi fost vreodată la vreo întâlnire oficială şi nu la întâlniri prin fast-fooduri şi cafenele.

Amintiri.

http://weheartit.com

Era primăvară şi începusem să ne vedem de câteva săptămâni. Îmi plăceai, deşi uneori îmi păreai cel mai plictisitor om din lume. În cele mai multe cazuri asta se întâmpla când îmi vorbeai despre iubire, căci, să-ţi spun sincer, n-am ştiu ce e iubirea până la tine. N-am ştiut ce vroiam, n-am ştiut cine eram cu adevărat, n-am ştiut nimic.

Vremuri de glorie.

*

Accident feroviar în apropiere de Paris. 2 morţi şi 3 răniţi. Se pare că.." Stinge nervoasă ţigara, trânteşte ziarul şi urlă:

- La dracu Christopher!! Ţi-am spus să îţi iei chei când pleci!

Drumul meu e pierdut.

C. s-a întors atunci. Era fericit şi nu dădea semne cum că ar avea ceva. A stat lângă mine şi a avut răbdare să mă refac.

Teama.

Am o teamă în mine, un sentiment dureros care îmi spune că vei pleca din nou. Oare aşa va fi? Oare te-ai întors doar ca să pleci din nou?

M-ai trezit.

Mă dor ochii şi corpul îmi e amorţit. Vreau să mă mişc, dar încercările îmi sunt în zadar. Aud sunete, multe voci care se suprapun şi cel mai clar dintre ele o aud pe a mamei.

Telefonul.

Îmi aprind ţigara de cum mă ridic din pat. O altă zi în care plouă. La dracu! Mă duc şi îmi fac un duş repede pentru că simt că sunt murdară, deşi cu o zi înainte n-am stat decât în pat. Să fie oare praful lăsat de tine pe inima mea?

Zeii nu distrug.

Eşti mereu aici, aproape, chiar lângă mine. Dar când dau să te caut, te ascunzi. Probabil că jucăm leapşa, aruncându-ne sentimentele dintr-o parte în alta şi atunci când jocul se termină, nu câştigăm niciunul.

Te-am văzut zilele trecute şi în clipa în care te-am simţit aproape, m-am speriat îngrozitor. Tu, fantoma inimii mele să apari aşa brusc şi fără să anunţi?! Am rămas pe loc pentru că îmi fugea Pământul sub picioare şi îmi doream să alerg odată cu el, dar îmi era frică că mă vei găsi oriunde aş merge. Aşa că am rămas pe loc fixându-te cu privirea. Erai real şi erai aproape de mine. Parfumul tău sufoca aerul din jur. Oamenii păreau orbiţi de strălucirea ta. "Oare zeii pot arătat mai bine?" mi-am zis şi apoi am alungat repede gândul acesta din cap. "Zeii nu distrug" am adăugat pentru propriul meu orgoliu.

Ai venit la noi, căci eram cu E. şi ne-ai salutat. Obrazul tău a atins faţa mea. Nu cred să fi fost mai mult de o fracţiune de secundă, dar te-am simţit aproape. Ai început să trăncăni, despre ce..n-am idee. Eu te studiam ca pe o păpuşă nou primită. Deşi chipul îţi radia, îţi simţeam tristeţea în ochi şi în glas (singurele lucruri care te trădau). Mă întrebai ce fac, iar eu tăceam. Poate îmi era frică să-ţi vorbesc, să ştiu că mă priveşti. Apoi o întrebai pe E., ştiai că ea era singura care putea sparge tăcerea tensionantă.

Treceai iar la mine şi eu iar nu-ţi vorbeam. Dacă ai fi ştiut tu C. cât îmi doream să te iau în braţe şi să-ţi spun că îmi e dor de tine. Dacă ţi-ai fi dat seama la timp că eu nu tăceam din cauza indiferenţei, ci din cauza durerii. Durea aşa tare să văd că nu eşti o fantasmă şi că încă trăieşti.

Am realizat că oricât m-aş fi minţit, nu puteam nici să te omor, nici să te rănesc şi nici măcar să te uit. "Zeii nu distrug" mi-am zis din nou. Când m-am întors din furtuna de gânduri în care intrasem, tu vorbeai tot cu E. Abia puteam să desluşesc ce spuneai pentru că îmi simţeam stomacul revoltându-se. "Poate de la îngheţată..sau de la oboseală..pe dracu!"

Te-ai apropiat de mine şi m-ai implorat să-ţi vorbesc. Aveai un glas cald şi cerşetor. Îl foloseai mereu atunci când vroiai să mă îndupleci pentru că ştiai că nu-ţi pot rezista.

Însă, deşi mi-aş fi dorit să zic ceva, în încercările mele de a scoate vreun cuvânt, am eşuat. Iar tu, ai plecat trist, mai trist decât venisei. Mi-ai atins braţul şi ai oftat.."Oare mă mai iubeşti C., oare m-ai iubit vreodată aşa cum te-am iubit eu pe tine????" vroiam să strig, dar, din nou, am tăcut.

E. a venit lângă mine, m-a făcut sălbatică şi atunci am simţit că pot să mă descarc. Şi am plâns..

"Zeii nu distrug." mi-am zis, plângând, pentru a treia oară.

Întâlnire cu C.

Pe aleea pavată cu pietre mari și vechi se mai zăresc din când în când oameni obosiți, transpirați, grăbiți. În sus, cerul limpede și gol. Oare anunță furtună?

Din spate, copiii străzii strigă întruna ”Hai te rog eu domnișoară! Doar un leu, să-mi iau și eu o pâine!”. Lângă mine, A. savurând o înghețată cu vanilie și caramel. Pare veselă și totuși, tristă. Cândva obișnuia să se exteriorizeze pe stradă, dar acum preferă doar să-și savureze înghețata. De aproape un minut, tace, mergând ușor în dreapta mea. Probabil ascultă traficul și agitația din jurul ei.

Continuăm să mergem tăcute, eu făcându-mă că mă holbez în stânga și în dreapta pe la vitrine, ea uitându-se drept înainte și mâncând înghețata rămasă.

- Stai!

Întinde o mână către mine ca o barieră. Ne oprim amândouă. Înghețata îi cade din mână și se întinde pe jos. Ea rămâne pe loc. Se uită fix și nu clipește. Mă uit și eu în aceeași direcție. E chiar el. Sacou negru, cămașă lila, deschisă la primii nasturi, hârtii la brațul drept, părul vâlvoi și șaten, dar totuși elegant. Merge cu privirea în jos și pare trist și gol, cum e cerul. Ridică ochii în următoarea clipă și se oprește pe loc holbându-se la noi.

Noi stăm, el se apropie. Își bagă o mână prin păr, așa face când e nervos, știu de la A., și ajunge în fața noastră.

- Hei!

Ne pupă pe fiecare, la A. stă puțin mai mult lipit de obrazul ei, după care se dă înapoi. Arată ca și cum s-ar fi alimentat cu viață.

- Ce mai faceți?

Bate pasul pe loc, nerăbdător să-i răspundem. Eu, zic dintr-o suflare ”Bine..”. A., tace și-l privește. El o măsoară fascinat din cap până în picioare.

- A.! Arăți grozav!

Ea încearcă să spună ceva, se bâlbăie, deschide din nou gura cu speranța că va ieși măcar un sunet de acolo, dar nu se aude decât un oftat lung.

El, vâzând-o așa, își mută privirea spre mine.

- Tu ce mai faci E.? Și tu arăți fantastic!

- Mulțumesc. Eu sunt bine, mă știi doar. Tocmai ieșisem la o bârfă cu A. Așa-i A.?

- Ăăăă...dada.

C. se întristează brusc și oftează și el la rândul lui. Se mai dă un pas către A. și îi spune cu o blândețe și o tristețe sfâșietoare în glas:

- A., nu vrei să vorbești cu mine? Vorbește cu mine..

Ea nu zice nimic. El oftează din nou. Se uită iar la mine, și își schimbă brusc atitudinea:

- Ăăă, sunt grăbit E. și trebuie să ajung la muncă...vă las! Pa, A.!

- Spor la muncă C.!

A. tace în continuare. C. trece ușor pe lângă ea, atingându-i brațul. Mai oftează o dată și grăbește pasul spre centru.

Eu mă întorc înspre A.

- Ce naiba? Așa sălbatică ai devenit? Nu mai știi să vorbești?

Mă uit la ea, e veștejită ca o floare iarna. Își pune capul pe umărul meu și începe să plângă. Săraca..