Băiatul cu vioară.

Am iubit cândva un băiat cu vioară. L-am iubit atât de mult, încât îl făcusem parte din mine. Când a plecat, nu am avut cuvinte să îi mai spun ceva. I-am lăsat în schimb ceea ce îmi luase cu bună ştiinţă însoţite de câteva regrete şi neajunsuri. Mi-am îngropat de atunci cuvintele multe şi nespuse şi le-am pus o cruce. Ceva din mine a murit acolo, în acel loc şi o dată cu ele, a murit şi amintirea lui. De atunci nu am mai vrut să aud vreo vioară. Simţeam că toate îmi cântă mie, dorind cu ardoare ca fiecare parte din mine să ţipe. Am tăcut mereu când ascultam. Nu plângeam, lacrimile mi se prelinseseră pe cruce până la epuizare, făcându-mă să sângerez pe interior. Nu pot explica sângerarea. Am avut-o atunci când l-am întâlnit pe el după multă vreme, când am văzut-o pe ea şi desigur, când am auzit vioara. L-am privit tăcută, nu-mi mai plăcea să vorbesc. Mă schimbasem mult de când mă oprisem din a-l mai iubi. Nu era o schimbare majoră, dar era suficientă cât să pot recunoaşte că îmi făcuse un bine când plecase. Nu îmi era dor de el, dar îmi era de nopţile vegheate de vioară. Atât de mult învăţasem să îi iubesc pasiunea, încât devenisem una cu ea.

Am mai auzit vioara de-a lungul vremii şi n-am mai plâns, nici n-am sângerat. Am zâmbit în amintirea ei, am împreunat trei degete pentru acea cruce şi mi-am continuat grăbită drumul. 

Băiatul? Un simplu străin cu amintiri. 

A.

"Poţi pierde numai lucrurile de care te agăţi."