Răspunsurile unor întrebări moarte.

Am fost întrebată, cândva, ce caut în viaţă şi ce doresc să îmi ofere aceasta. N-am ştiut să răspund. M-am limitat în a-i zâmbi trist respectivului, spunându-i, cu regret, un banal "Nu ştiu." M-a etichetat atunci ca fiind visătoare, aeriană şi mi-a spus că trebuie să încetez să mai caut perfectul într-o lume imperfectă. M-am făcut că nu-l înţeleg - îmi amintesc foarte bine cum învârteam nervos de pai, lăsându-i impresia că ar fi un tic de al meu - când, de fapt, întrebările pe care mi le adresase mă bulversaseră într-un mod absurd. 

Mi-am dorit să-mi răspund mult timp la cele mai de sus, până de curând, când, am realizat că trebuie să încetez în a căuta răspunsuri vii pentru nişte întrebări care au murit demult. Le-am lăsat, aşadar, să moară şi pe ele, în mine şi în locul în care au luat naştere. Mi-am păstrat, însă, locuri goale în suflet, pentru orice eventualitate - probabil că încă sper la nişte întrebări fără moarte - şi am îngropat, împăcată, amintirile oamenilor trecători din viaţa mea. Le-am acceptat plecarea şi am închis eu uşa în urma lor, ca să nu le permit să-mi devină pasageri. Cu un singur regret am rămas în ceea ce îi priveşte. N-am apucat să le spun niciodată (am concluzionat că ori nu mi s-a oferit ocazia, ori nu şi-a mai avut rostul) că ar fi putut să-şi anunţe plecarea din sufletul meu. 

Nu i-aş fi impiedicat, ci le-aş fi impărtăşit un simplu sfat asemeni unui personaj tare drag mie: 

"De ce să fugiţi, frăţioare? Încet nu puteţi să mergeţi?"

"Văd enorm şi simt monstruos."

A.