expr:class='"loading" + data:blog.mobileClass'>

joi, iunie 2

Întâlnire cu C.


Pe aleea pavată cu pietre mari și vechi se mai zăresc din când în când oameni obosiți, transpirați, grăbiți. În sus, cerul limpede și gol. Oare anunță furtună?

Din spate, copiii străzii strigă întruna ”Hai te rog eu domnișoară! Doar un leu, să-mi iau și eu o pâine!”. Lângă mine, A. savurând o înghețată cu vanilie și caramel. Pare veselă și totuși, tristă. Cândva obișnuia să se exteriorizeze pe stradă, dar acum preferă doar să-și savureze înghețata. De aproape un minut, tace, mergând ușor în dreapta mea. Probabil ascultă traficul și agitația din jurul ei.

Continuăm să mergem tăcute, eu făcându-mă că mă holbez în stânga și în dreapta pe la vitrine, ea uitându-se drept înainte și mâncând înghețata rămasă.

- Stai!

Întinde o mână către mine ca o barieră. Ne oprim amândouă. Înghețata îi cade din mână și se întinde pe jos. Ea rămâne pe loc. Se uită fix și nu clipește. Mă uit și eu în aceeași direcție. E chiar el. Sacou negru, cămașă lila, deschisă la primii nasturi, hârtii la brațul drept, părul vâlvoi și șaten, dar totuși elegant. Merge cu privirea în jos și pare trist și gol, cum e cerul. Ridică ochii în următoarea clipă și se oprește pe loc holbându-se la noi.

Noi stăm, el se apropie. Își bagă o mână prin păr, așa face când e nervos, știu de la A., și ajunge în fața noastră.
- Hei!

Ne pupă pe fiecare, la A. stă puțin mai mult lipit de obrazul ei, după care se dă înapoi. Arată ca și cum s-ar fi alimentat cu viață.
- Ce mai faceți?
Bate pasul pe loc, nerăbdător să-i răspundem. Eu, zic dintr-o suflare ”Bine..”. A., tace și-l privește. El o măsoară fascinat din cap până în picioare.
- A.! Arăți grozav!

Ea încearcă să spună ceva, se bâlbăie, deschide din nou gura cu speranța că va ieși măcar un sunet de acolo, dar nu se aude decât un oftat lung.

El, vâzând-o așa, își mută privirea spre mine.
- Tu ce mai faci E.? Și tu arăți fantastic!

- Mulțumesc. Eu sunt bine, mă știi doar. Tocmai ieșisem la o bârfă cu A. Așa-i A.?

- Ăăăă...dada.

C. se întristează brusc și oftează și el la rândul lui. Se mai dă un pas către A. și îi spune cu o blândețe și o tristețe sfâșietoare în glas:
- A., nu vrei să vorbești cu mine? Vorbește cu mine..

Ea nu zice nimic. El oftează din nou. Se uită iar la mine, și își schimbă brusc atitudinea:

- Ăăă, sunt grăbit E. și trebuie să ajung la muncă...vă las! Pa, A.!

- Spor la muncă C.!

A. tace în continuare. C. trece ușor pe lângă ea, atingându-i brațul. Mai oftează o dată și grăbește pasul spre centru.

Eu mă întorc înspre A.

- Ce naiba? Așa sălbatică ai devenit? Nu mai știi să vorbești?

Mă uit la ea, e veștejită ca o floare iarna. Își pune capul pe umărul meu și începe să plângă. Săraca..

13 comentarii:

  1. cred ca si eu mai am un pic si plang :(

    RăspundețiȘtergere
  2. @Nymphetamine: iti pare rau pentru C. sau pentru A.?

    RăspundețiȘtergere
  3. " stă puțin mai mult lipit de obrazul ei, după care se dă înapoi. Arată ca și cum s-ar fi alimentat cu viață." - mi-a placut mult fraza asta. Este tare trist si totusi atat de frumos...

    RăspundețiȘtergere
  4. Mie imi pare rau pentru amandoi:(de ce nu-si gasesc niciodata cuvintele cand se intalnesc?..
    Ca de fiecare data,Cata,a fost o placere sa-ti vizitez blogul:*

    RăspundețiȘtergere
  5. Extraordinar de frumos. Nu am cuvinte. Esti foarte talentata, iar fotografiile sunt superbe. Pe unde le gasesti?

    RăspundețiȘtergere
  6. *Denisa: mulţumesc! :) mă bucur că îţi place!

    RăspundețiȘtergere
  7. *Dreams*Link: mulţumesc mult! Fotografiile le găsesc pe weheartit.com. Durează ceva până găsesc una care-mi place, dar merită efortul. :)

    RăspundețiȘtergere
  8. A a juns in stadiul in care s-a obisnuit cu suferinta...o doare dar totodata e o durere care o accepta pt k e singura care ii aduce aminte de el...nu amintirile cat durerea. ca si pana acum fara cuv...minunata

    RăspundețiȘtergere
  9. Si nici nu poate scapa de toate astea, fac parte din ea..din felul ei de a fi, de a iubi, de a spera in continuare la el..

    RăspundețiȘtergere
  10. oare chiar nu poate scapa?sau nu vrea? nu cumva ii e teama k at knd se va hotari sa lase durerea sa treaca at va disparea si amintirea lui?

    RăspundețiȘtergere
  11. Anonim: ba da! Cea mai mare teama a ei e sa il uite! Ii e frica ca daca il va uita, o va uita si el la randul ei. Asta e adevarul.

    RăspundețiȘtergere

Să fii sincer.