Fum căzut.

"Oamenii se schimbă", şi-a spus într-o seară târzie de primăvară. Dans la dans cu gândurile, începea încet să le pună în ordine. În noaptea aceea era singură şi, deşi, se zăreau în acea obscuritate dureroasă urmele celor două lacrimi vărsate cu puţin timp în urmă, acum zâmbea. Avea un viitor frumos în faţă, pentru care muncise de când se ştia. Nu voia să se gândească prea mult la el. O făcuse demult şi constatase că tot viitorul era constituit din nişte iluzii. Existau sanşe să nu se îndeplinească niciodată, învăţând în acea noapte să accepte şi asta. Încă îl iubea. Diferenţa era acum că se iubea şi pe ea. Lăsase garda jos, uşa deschisă - ca cei care doreau să vină şi să plece să o poată facă oricând. Se împăcase cu ea şi plânsese doar pentru că îşi dăduse seama că îi luase prea mult timp ca să o facă. O să lupte în continuare pentru ceea ce îşi doreşte, doar că va accepta, în caz de eşec, pierderea. Ştia mai multe decât lăsa să se vadă, iar acum câteva zile tot ce îi spusese fu: "În caz că nu voi mai fi eu cea care îţi va sta alături, sper doar ca ele să te poată iubi mai mult decât am făcut-o eu."

Deci, acceptase. Un final, o continuare, un alt drum sau aceeaşi cale. 

A. 

"Când stai în tren şi pleacă trenul vecin, 

de ce ai impresia că ai plecat tu?"