Scaunul amintirilor.

Aseară mi-a fost dor. Nu a durat mai mult de 15 minute, dar a durut cât pentru o eternitate.

Stăteam pe un scaun  de pe vremea când eram mică, ros în părţi şi tocit acum, scaunul acela nu mai valora decât o altă vechitură care trebuia aruncată cât de curând pentru a o înlocui cu ceva mult mai modern. Asta valora pentru toţi musafirii mei şi deseori eu eram cea care stătea pe el. Oamenii îl ocoleau pentru simplul fapt că era vechi şi uzat. Şi stând aşa şi gândindu-mă la scaunul meu, mi-am amintit de copilăria mea, de visele spre care tindeam atunci şi de prietenii pe care credeam că îi voi avea pentru totdeauna. 

Mi s-a făcut un dor crunt. Un dor de libertatea lipsită de griji, de timpul prea scurt şi de zilele de vară prea lungi după care picam frântă seara. Nu ştiam ce înseamnă iubirea şi cu toate astea, eram fericită, liberă şi cu gândurile încărcate de vise. De asta mi-e dor. Nu de iubiri adevărate, telefoane performante şi tablete. Mi-e dor să nu am grija zilei de mâine, a machiajului zilnic şi a asortării hainelor. 

Mi-am văzut păpuşa de porţelan cu care mă asemănam uneori, mi-am amintit de zâmbetele alor mei când mă întorceam de afară cu un "cadou" pentru ei, de colierele făcute pentru mama de 8 martie, de eşecurile primelor mâncăruri gătite, de desenele ale căror personaje credeam că sunt şi de jocurile care îmi mâncau orele de somn.

Cineva să îmi aducă înapoi copilăria şi să mă scoată din lumea asta de plastic clădită pe bani, înşelăciune, minciuni, prefăcătorie, ipocrizie, egoism, ţigări şi alcool. Precum scaunul meu, voi ajunge cândva veche, tocită şi uzată, iar lumea în loc să vină să îmi asculte poveştile, mă va ocoli şi va râde de mine.

E trist. Trist că nu îşi dau seama că vor ajunge şi ei aşa, trist că au uitat toţi că mai important decât toate e timpul şi modul în care îl preţuim. 

A.

"Nimic nu este mai de preţuit decât valoarea zilei."