Adio.

*

Se duse la el, cu braţele încrucişate la piept şi cu buzele întredeschise, pregătită pentru a spune ceva. El era chiar acolo, în camera aceea atât de neprimitoare. Ştia că ea nu suporta să se afle într-un loc ca acela, dar nu ar fi putut face nimic ca să o împiedice să nu vină. O privea cu o tristeţe adâncă şi deşi eram şi eu lângă ei, nu avea ochi decât pentru ea. Părea că dintre toţi oamenii din lume au rămas doar ei şi că nu mai e loc de nimeni altcineva. Ei, doi muritori, aflaţi în punctul de a-şi lua rămas bun pentru totdeauna.

Înţelegeam în acele clipe cât poate iubi un om şi până unde poate ajunge acea iubire. Pricepeam de ce avea un loc special pentru el în suflet şi de îi era atât de dragă persoana lui.

Asta simţea ea în momentul acela, ca e ultima oară când îl vede, ultima oară când ochii ei se întâlnesc cu ai lui şi aerul şi-l împarte cu el.

El era mut şi prea slăbit pentru a mai spune ceva. Totuşi, făcu un efort de nedescris pentru a îi lua mâna în a lui, a i-o săruta drăgăstos, aşa cum făcea mereu şi a îi şopti "Va fi bine." O rugă din priviri să nu mai plângă, chiar dacă şi el se abţinea cu greu. O strânse mai tare de mână, o mai privi o dată de parcă ar fi vrut să rămână în minte cu acea imagine a ei de atunci, pentru că ştia că nu va mai fi niciodată acolo să o vadă crescând.

Ea începu să plângă. O durea sufletul îngrozitor şi simţea că nu mai putea sta acolo. Îl mai privi o singură dată şi printre lacrimi, părăsi camera în care se afla el.

După câteva zile, deşi încă spera la o minune, află că el murise.

*

*(Amintiri)

E.